Opie-JulietsDeath (1)

Acum câțiva ani buni am fost la Teatrul Nottara pentru a vedea piesa Romeo și Julieta în regia lui Ioan Carmazan. Coregrafia spectacolului era semnată de Ioana Marchidian, muzica îi aparținea lui Vlaicu Golcea iar costumele fuseseră create de Romanița Iovan. În rolurile celebrilor îndrăgostiți ai lui Shakespeare, Antoaneta Cojocaru și Andrei Pandele. Păreau că toate ingredientele pentru reușită se reuniseră în acea piesă.

Să fi fost marele dramaturg englez în sală, probabil ar fi explodat de furie. Sunt convinsă că atunci când a creat piesa, Shakespeare a gândit moartea celor doi ca ceva tragic – așa cum și este, în realitate, un deces: tragic! Nimeni nu trece ușor peste pierderea unui om drag. Acest lucru trebuie să îl aibă în minte orice scriitor. Iar dramaturgul englez știa să expună sentimentele umane ca nimeni altul. De aceea piesele sale vechi de sute și sute de ani se joacă și astăzi. În unele locuri mai bine decât într-altele.

Din păcate la Nottara totul a fost execrabil. Într-atâta încât, în momentul în care cei doi se aflau în pragul ultimei suflări, în sală se râdea (moartea devenise comică!). Eu, personal, nu am aplaudat la final. Ar fi fost o necinste față de omul care a creat unele dintre operele mele preferate. Înțeleg că scenaristul a vrut să îl întreacă pe maestru (cum omul-creator ar vrea sa îl întreacă pe Creator), dar din păcate nu i-a zis nimeni că eșuase lamentabil. A fost prima moarte pe care am considerat-o neverosimilă, datorită încercării de transpunere a unui clasic într-o scriitură postmodernă, dar și datorită jocului actoricesc. Însă astăzi, în cele ce vor urma, voi face referire doar la scriitură și la ce se întâmplă cu moartea, mai nou, în literatura fantastică.

Consider eu că fiecare autor este un demiurg al lumilor sale… Există scriitori care reușesc, precum Shakespeare, să te țină cu sufletul la gură de la un capăt la celălalt al poveștilor lor. Și mai sunt aceia care uită că pentru a face o poveste cu adevărat bună e nevoie ca verosimilitatea să fie păstrată chiar și într-o poveste fantastică, mai ales când la mijloc se află elementul tragic. De ce spun aceasta?

Mai nou tot întâlnesc un fenomen în literatura fantastică, fie că e vorba de cea autohtonă, fie că e vorba de cea străină, și anume acela de a omorî un personaj sau altul, pentru ca apoi să fie reînviat câteva pagini mai târziu de către autorul care încă mai are nevoie de el.

Eu afirm că scriitorii care practică o asemenea tehnică suferă de complexul Dumnezeu. Asemenea unei instanțe superioare, ei se joacă cu viețile eroilor lor, însă în loc să facă din elementul tragic unul care să stârnească emoții puternice cititorului, prin învierea aceluiași erou câteva pagini mai târziu nu obțin decât o fărâmă din ceea ce ar fi putut fi o poveste bună. De cele mai multe ori, un cititor inteligent se va simți păcălit de autor, punându-și întrebarea: dacă l-a înviat pe X poate va face la fel și cu Y? Și astfel tragicul poveștii scade în intensitate, reducând din interesul față de evenimentele petrecute în roman, nuvelă, nuveletă etc.

Un exemplu elocvent pentru cele afirmate mai sus este Steven Erikson care în Grădinile Lunii utilizează de două ori această tehnică – prima oară pentru a-l readuce la viață pe Paran, a doua oară pentru a o aduce înapoi sub o altă formă pe vrăjitoarea Tattersail (mai multe puteți citi aici). Apoi un alt caz extrem de cunoscut este Urzeala tronurilor, serial inspirat de opera lui George R.R. Martin, în care Jon Snow este înviat de femeia roșie, Melisandre. Iar la noi Șerban Andrei Mazilu utilizează această tehnică în Anotimpul pumnalelor.

Din păcate eu consider această formulă una nefericită. A face din moarte (un moment care aduce multă suferință celor rămași în urma decedatului) un simplu act pe care îl poți șterge din condei scade din credibilitatea pe care o ai ca autor înaintea unui cititor care suferă la rândul său alături de personaje, iar verosimilitatea este un element care trebuie luat în considerare de orice scriitor. La fel cum trebuie avut în vedere și de editorii care publică o poveste sau alta. Chiar dacă avem de-a face cu un univers fantastic, atunci când lumile imaginate implică oameni, nu trebuie uitat că și personajele au sentimente și reacții asemănătoare cu ale noastre. Și că moartea e un fenomen natural răvășitor. Sau poate unii autori mizează să obțină un moment comic, cum s-a întâmplat în piesa de la Nottara…

17+

Alexandra Medaru administrator

One comment

///////////////
  1. Adrian

    Interesant articol.

    0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *