449314732_ef4e315719

 Zilele trecute am fost să reciclez peturi. Când am ajuns la aparat, se afla acolo un om al străzii, una dintre ființele acelea invizibile, pe lângă care trecem zilnic, ignorându-le și uitând că sunt tot oameni. Era mic de statură, mai mic ca mine, cu pielea tuciurie, părul negru, nespălat. Avea haine de blugi jerpelite și un pulover roșu. Mâinile îi erau roase de mizeria care ne face să nu ne uităm la acești oameni. Bărbatul al cărui nume n-am să-l aflu niciodată recicla peturi. Avea doi saci uriași, plini cu câteva sute de sticle. Abia începuse să le pună în aparat. Mă uitam la el și am văzut că era ceva diferit de ceea ce fac eu de obicei. Înainte de a băga sticlele în aparat, scotea capacele. Și repeta procesul ăsta, pe care îl tot urmăream, defect de scriitor, căci eu, cel puțin, poate mai sunt și alții, observ oamenii și tot ceea ce e în jur. Avea un soi de refren ritmic ca într-o melodie. Rotea, scotea capacul, îl arunca în pungă, băga sticla în aparat. La un moment dat, văd că se oprește. Întrerupe melodia pe care deja mi-o formasem în minte și mă anunță că o pot lua înainte, cu toate că mai avea alte câteva sute de sticle de băgat în aparat. Un gest de omenie pentru că văzuse că aveam puține peturi și nu voia să mă lase să aștept. I-am mulțumit și am dat să pun sticlele în aparat. Apoi, mi-am adus aminte de gestul lui și de muzica pe care o scotea înainte de a se întrerupe pentru mine. M-am întors la melodia pe care o crease și, la rândul meu, am început să rotesc, să scot capacul, să îl dau mai departe acelui om al străzii și să bag sticla în aparat. Când am terminat, mi-a arătat atâta recunoștință, parcă i-aș fi dat salariul pe lună al unui corporatist, pentru că, mi-a spus el, urma să dea capacele într-altă parte, loc din care avea să ia o sumă mică de bani, asemănătoare cu cea de pe sticlele reciclate.

Poate că a fost o muzică pentru o altă muzică, un gest pentru un alt gest… Poate că a fost faptul că am văzut atâtea în lumea pe care o reprezenta… Poate că mi-a adus aminte de lucruri pe care le crezusem uitate… Poate că a trezit în mine mai multe decât trezesc alții într-un an…
Aș fi putut transforma întâmplarea într-o poveste SF&F, în care personajul care-l întâlnește pe bărbat este o luptătoare gilhadă (ca să păstrez genul, deși la fel de bine ar fi putut fi bărbat). Aș fi putut spune că acțiunea se petrece pe străzile orașului-cetate condus de un nomir al cărui nume încă nu îl am în cap și că ceea ce vede ea este un cerșetor aflat într-un cartier select al acestui oraș, pe care gărzile îl iau în batjocură, inițial, iar situația scapă de sub control (încă mă mai gândesc cum se va întâmpla asta) și cei doi soldați vor să-i ia viața cerșetorului pe care nu-l va plânge nimeni oricum. Însă sunt împiedicați de ea, de luptătoarea gilhadă cu nume necunoscut, pe care poate chiar o voi crea într-o poveste. Și iată că am făcut și o posibilă scenă pentru cândva. Aș fi putut transforma întâmplarea în SF&F, dar aleg să o pun aici sub forma unei confesiuni de jurnal…

Alexandra Medaru administrator

2 comments

///////////////
  1. Michael Haulică

    Mișto. Fix asta e tema la care m-am gîndit pentru ședința mea din 22 martie la Creative Writing Sundays: o amintire tranformată și pusă într-un text SF. Ca să vezi!

  2. Alexandra Medaru

    Ce coincidență faină! Într-adevăr amintirile pot fi surse bune, dacă le folosim cum trebuie.:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *