13162333_1192139814144128_1852633158_n

Ce mă bucur că există Paștele (deși nu mă supun religiei) și orice motiv de  sărbătoare națională care îmi aduce zile libere, pentru că pot să îmi petrec timpul așa cum îmi place. Dacă ați tot citit blogul acesta, v-ați prins deja că sunt scriitoare și că am o obsesie pentru cuvinte și cărți, la fel ca toți colegii mei de breaslă. O să spuneți atunci: și ce te face pe tine specială? :)) Nimic, totul, vă las pe voi să descoperiți și să alegeți. Dar să fim cât se poate de serioși (mie îmi vine cam greu la ora 00:19, cum scriu aceste rânduri, o să fac tot posibilul)… Câți oameni mai știți care în ziua sfântă în loc să ciocnească ouă preferă să-și înceapă dimineața bătând tastatura unui laptop pentru a scrie o poveste? Da, știu, nu sunt bună de nevastă. Nici nu mi-am propus să fiu. În schimb, îmi doresc din toată inima ca poveștile mele să iasă grozave și să ajungă la cititori, astfel că da, în zile de sărbătoare eu bat tastatura laptopului timp de ore întregi. Mai citesc și cărți sau fac plimbări în timpul rămas. Da, nu sunt chiar lipită de tastatură. Încă. Mai știți? În orice caz, zilele de sărbătoare nu sunt precum cele normale, așa cum n-au fost nici cele care tocmai s-au scurs.

Să fiu de o sinceritate brutală. Detest mesele lungi în zile sfinte sau petrecerile la date specifice (cum e Revelionul, de exemplu). De ce trebuie să ne punem rochiile pe noi și să dansăm până nu ne mai țin picioarele într-o anumită zi din an? N-ar fi mai bine să celebrăm zilnic simplul fapt că suntem aici sau să deschidem ochii și urechile la întâlnirile lungi cu oamenii dragi din oricare altă zi a anului? Divaghez. Mai bine rămân la linia stabilită ca în planurile de roman.

Nici vacanța asta de Paște n-a făcut excepție de la regulă. E drept sâmbătă am contribuit la curățenie (poate sunt bună de nevastă și mai sus doar vă păcăleam), dar mi-am încheiat ziua cu lecturi de și despre Eco. N-am să scriu acum despre Numele trandafirului de care se leagă lecturile mele. Dar o voi face cândva. Ziua de sâmbătă nu e importantă. E circumstanțială, mai degrabă. Cine ține minte momentul de dinainte de victorie când gustul ei e atât de dulce, când clipa realizării e cea care îți aduce aroma aurului pe buze? Cam așa și cu sâmbăta.

Ce importă sunt duminica și lunea. Pentru că ele sunt victoria și izul ei.

Duminică. Ora 8. Țin în mâini romanul lui Oliviu Crâznic, …și la sfârșit a mai rămas coșmarul. Sunt atât de prinsă în el încât nu l-aș mai lăsa vreodată. Păcat că povestea trebuie să se termine cândva. Păcat că Oliviu Crâznic nu e creatorul lumii noastre. Ar arăta mult mai interesant decât ceea ce avem acum în jurul nostru. Păcat că lumea nu arată ca un roman SF&F&H bun. Care bun? Grozav!

Aș vrea să am suficiente cuvinte să descriu romanul lui Oliviu Crâznic. Aș vrea să am cunoștințele teoretice necesare încât să îi scriu o recenzie care să se ridice la nivelul măiestriei acestui autor. Poate într-o zi le voi avea și abia atunci îmi voi permite să fac o cronică pe bune acestui roman. Vă spun doar câteva lucruri. Scriitura sa este atât de frumos construită, stilul, atât de natural, lumea, atât de bogată, personajele, atât de vii, descrierile, atât de puternice încât atunci când îl citești ești vrăjit. Părerea mea este că are un singur defect. Nu s-a născut în țara potrivită. Un roman precum …și la sfârșit a mai rămas coșmarul e operă de artă care ar trebui să ajungă la milioane de cititori, nu pe o piață limitată cum este a noastră.

Pe scurt, ca să încerc totuși să vă conving să-l citiți, romanul horror bazat pe cronici medievale îl are drept personaj principal pe Arthur de Seragens (care este și narator al întâmplărilor). Acesta este invitat la nunta unei necunoscute într-un castel bântuit de diavol și este prins într-o plasă de trădări și crime. Morțile se petrec la tot pasul în Castelul Ultimelor Turnuri, iar Arthur este îngrozit de posibilitatea ca singura femeie la care ține, Adrianna de Valois, să nu fie la rândul ei în pericol. Dacă este sau nu, rămâne să aflați când veți pune mâna pe carte. Încă ceva. Lista de suspecți este extrem de variată: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, versat în intrigile de salon, logician și vânător iscusit; baronul german Von Walter Călătorul, ale cărui peregrinări prin locuri uitate de lume l-au adus de atâtea ori în fața unor adevăruri de neîndurat; frumoasa și imorala Giuliana Sellini, despre care se spune în șoaptă că i-a sedus deodată pe Dumnezeu și pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove acum un spadasin periculos, al cărui drum presărat cu cadavre duce la o amantă misterioasă; ducele de Chalais, puternic și crud stăpânitor al ținutului, rafinat, arătos și incapabil de a-și stăpâni pornirile violente; și, mai ales, bărbatul care conduce investigația și de care se tem toți, căci o singură vorbă a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul… ( …și la sfârșit a mai rămas coșmarul, Editura Vremea, București, 2010).

Mi-am început dimineața cu o carte grozavă, am continuat-o cu o poveste bună, aș îndrăzni eu să afirm. Una la care scriu acum. Mai țineți minte fragmentul acela de mainstream pe care l-am publicat recent? Ei bine, lucrez la el. Duminică și luni am adăugat opt pagini. Mă las cumva ghidată de personaje și fac ele treaba pentru mine. Acum au ajuns într-un apartament după o lungă plimbare prin București, una ce dă naștere la amintiri, tot așa cum duce și la resentimente. Povestea curge. Către ce? Nici eu nu știu în totalitate. Voi afla la sfârșit. Chestia e că îmi place ce iese. Sper ca atunci când va fi gata istoria unei reîntâlniri petrecute după douăzeci de ani să o îndrăgiți și voi. Vă mai dau un mic teaser, ca să  nu mă laud degeaba:

Pornim pe lângă Dâmbovița și soarele ne bate în cap nemilos ca un bici care-mi amintește de tot ce am trăit cândva, de durerea care m-a însoțit de când ne-am luat la revedere într-o seară de martie, de sentimentele contradictorii ce se zbat în mine ca niște soldați din două tabere adverse ciocnindu-se pe câmpul de luptă. Ce-o fi și-n sufletul lui?

Mergem unul lângă altul fără să scoatem un sunet cum o făceam după întâlnirile cu ceilalți pictori. Atunci era o liniște plăcută să te plimbi alături de cel pe care îl iubești, să-l știi acolo și să nu fie nevoie să rostești vreun cuvânt, căci dragostea n-are nevoie de ele. Acum, în schimb, pare a fi doar acalmia de dinaintea furtunii.

Aș vrea să rostesc eu prima vorbă, dar ce să-i spun, ce să-l întreb mai întâi? Firul s-a rupt cu prea mult timp în urmă ca să mai știu ceva despre el, despre cum i-a fost viața de când nu ne-am văzut. Scenarii mi-am făcut destule, ca oricine de altfel, probabil le are și el pe ale lui în ceea ce mă privește. Singurul lucru pe care îl știu e că a reușit să expună și pe afară. Din când în când mai găsesc pe internet vreo știre legată de tablourile lui. Eu, în schimb, n-am rămas decât o biată profesoară de desen, dar, în ciuda eșecului artistic, să fiu printre copii și să-i învăț mi-a adus alinare în vremurile de restriște. Până la urmă rostește el întâiul cuvânt.

— Mai predai?

— Bineînțeles, dar la o altă școală.

— Ai mai pictat?

— Din când în când, doar pentru mine, cum n-aveam cumpărători. În schimb, am văzut că tu te vinzi peste mări și țări. Felicitări!

Aș vrea să zâmbesc să își dea seama că e din inimă ce-i spun, dar cumva surâsul nu vrea să apară pe niște buze încărcate de greutatea evenimentelor.

— Nu-i cine știe ce.

— Sigur că e. Câți alții din vechiul nostru grup au mai ajuns acolo?

— Nimeni, răspunde el privind în jos ca și cum s-ar simți vinovat.

— Cu atât mai mult ar trebui să te simți mândru de realizarea ta.

— Celebritatea nu-mi încălzește sufletul, căci e un preț pe care-l am de plătit.

 

Trei lucruri înainte să îmi iau la revedere.

  1. Tot zilele acestea am început să citesc și Teoria literaturii. Dicționar-antologie de Irina Petraș. Mi-a șoptit cineva că e bun. Știe el cine e. Și îi mulțumesc și aici. Nu vă spun vouă chiar totul, că trebuie să las suspansul, să vă fac să vă întoarceți, doar asta e scriitorul, un magician ce vă atrage prin cuvinte.
  2. De astăzi revin și la Ballir. Am un plan în minte. Diminețile sunt pentru el. Serile sunt pentru ei.
  3. Mașina aia de scris de mai sus chiar e a mea. Dacă n-ar trebui să transcriu totul în laptop aș scrie mai des la ea. Tot așa cum aș scrie mai des pe hârtie, dacă tehnologia nu ne-ar fi stăpână. La naiba! Nu m-am născut în secolul potrivit.

 

 

 

 

13+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *