_1450048116

Prima postare pe săptămâna aceasta se voia a fi despre X-Men: Apocalypse, cum l-am văzut duminica trecută, dar nu știu cum se face că iar sunt deviată de la plan și poate că e mai bine. Uneori cu abateri de la drumul prestabilit ajungi în locuri mult mai faine. Recent am fost într-unul pe care nu îl luasem în calcul, trecând niște bariere auto-impuse, și am dat probabil de doza cea mai mare de fericire pe care am cunoscut-o vreodată. Să vedem acum ce iese din articolul acesta…

Am renunțat să abordez în profunzime filmul din câteva motive, și anume: mi s-a părut una dintre cele mai slabe pelicule vizionate din seria X-Men – jocul actoricesc a lăsat de dorit (singurul mai reușit a fost Michael Fassbender), Sophie Turner nu știu ce a căutat pe peliculă (are un chip frumos, dar cam atât), axa temporală a avut de suferit, Apocalypse parcă era personaj de parodie, Wolverine apare și el două minute să nu spunem că n-a trecut pe acolo, costume sexy doar ca să fie costume sexy, iar cele câteva schimburi de replici și scene care m-au atins și despre care aș fi vrut să vă povestesc nu se găsesc încă pe net, deci mă aflu în imposibilitatea de a le analiza. Mai e un lucru. O să apară recenzii peste recenzii (dacă nu au apărut deja) la pelicula aceasta și ceva m-a făcut să nu adaug una și pe blogul meu. E vorba despre o întâmplare din pauza de masă care mi-a apărut în cale și care într-un fel se leagă tot de o Apocalipsă, dar nu de aceea din film.

În X-Men cel care vrea să aducă sfârșitul lumii este mai sus amintitul Apocalypse. Revenit în puteri după mii și mii de ani, acesta vrea să restabilească ordinea mondială după principiile sale, astfel că dezlănțuie iadul, dar va fi învins de o mână de mutanți (condusă din nou de Xavier) ce încă mai cred în posibilitatea unei lumi mai bune.

Probabil că nu există religie pe Pământ care să nu amintească de un așa numit sfârșit al lumii. Sigur, fiecare are versiunea ei despre cum se va produce, iar unele dintre ele au pronosticat inclusiv când ar fi urmat să aibă loc. S-au tot petrecut Apocalipse de nenumărate ori până acum, una dintre cele mai recente fiind prevăzută pentru 21 decembrie 2012. Și iată că încă suntem aici!

Totuși nu asupra acestor sfârșituri de lume vreau eu să insist astăzi. Mai există altele mai puternice, unele ce se petrec în noi de-a lungul vieții și pe care mă gândesc să le aprofundez cumva în literatura pe care o scriu. Există acest tip de luptă chiar și în X-Men. Lui Magneto îi este ucisă familia (având astfel loc Apocalipsa lăuntrică), trece de partea întunerciului care îl tot cheamă la el, pentru ca în final să revină la lumină. Din păcate, însă, nu te marchează ca într-alte filme unde povestea rămâne cu tine mult timp după ce ai părăsit sala de cinema.

Ce m-a făcut să mă gândesc la finalul unei existențe așa cum ai cunoscut-o este faptul că tocmai mă întorceam din pauza de masă luată pe niște scări în compania Grădinilor lunii de Steven Erikson când am trecut pe lângă o fată de liceu blondă care avea niște căști negre și care plângea de mama focului, de parcă tocmai s-ar fi petrecut un sfârșit de lume. Și atunci mi-am pus întrebările: ce duce la un fel de moarte interioară? Ce întâmplări pot să șocheze într-o asemenea măsură un om încât să nu mai fie niciodată la fel? Cum ajungi la nebunie și cât de subțire e firul dintre ea și normalitate? Cum construiești o poveste care să arate o luptă cu tine atât de puternică încât să rămână în mintea cititorului timp de secole și secole?

Treaba e că mă tot macină, poate și pentru că am tot dat de oameni în ultima vreme cărora li se întâmplă un sfârșit de lume și mi-l confesează de parcă aș fi vreun preot care o să le dea vreo mântuire. Trebuie să fie pentru că am obiceiul de a-i asculta, asta pentru că mă gândesc că dacă au venit să-mi spună mie vreun secret teribil e pentru că fie n-au cu cine să vorbească, fie le e teamă să-l zică mai departe, și toți avem nevoie uneori de un umăr pe care să punem capul.

Și uite așa, necunoscuții aceștia m-au făcut să îmi dau seama că personajele mele sunt adesea dominate de tot soiul de lupte de interioare sau de sfârșituri de lumi. O fi pentru că le-am tot întâlnit în calea mea? O fi pentru că am trecut prin ele? Naiba știe. Ce știu cu siguranță e că mă interesează și că vreau să le aprofundez și în scris…

10+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *