abisul

Zilele trecute am descoperit întâmplător o sculptură pe care nu o știam, intitulată L’abisso, executată în 1909 de artistul italian Pietro Canonica (n. 1869 – d. 1959). Opera din marmură înfățișează un bărbat și o femeie, aflați într-o îmbrățișare strânsă care sugerează că nu și-ar da drumul unul altuia, nici măcar atunci când abisul i-ar trage spre ei. Detaliile extrem de vii ale acestei statui, care m-au dus cu gândul la acea iubire ce arde chiar și după moarte, mi-au șoptit (alături de un calendar cu opere ale lui Michelangelo, primit de la Milano) că astăzi e vremea să scriu despre sculptură (ramură a artelor plastice care își propune să creeze imagini artistice în trei dimensiuni, prin cioplirea sau modelarea unui material – Academia Română, DEX, Ed. Univers Enciclopedic, 2009; se zice că sculpturile s-ar fi adresat nu numai văzului, ci și simțului tactil, însă în zilele noastre cea de-a doua parte ne este adesea știrbită întrucât cele mai multe opere de artă zac între zidurile muzeelor). În rândurile ce vor urma veți afla despre opere extrem de variate, unele aparținând unor epoci îndepărtate, altele fiind rezultatul creației unor artiști contemporani.

Pornesc această postare cu figurinele antropomorfe cunoscute sub o denumire generică, și anume Venus. Acestea înfățișează adeseori statuete paleolitice cu reprezentări feminine, însă există și unele versiuni masculine sau cu gen necunoscut, majoritatea fiind descoperite în Europa, iar în privința semnificației acestora s-au făcut unele presupuneri: că ar fi avut o funcție ritualică, că ar fi fost reprezentări religioase sau că ar fi vorba pur și simplu de una dintre primele forme ale artei erotice. Unul dintre cele mai vechi obiecte este cel găsit la Hohle Fels (Germania), însă cel care m-a marcat pe mine este Venus din Dolní Věstonice (Cehia), pe care l-am descris într-un text aflat în lucru astfel: Un lampadar se aprinse. Prin geamul murdar Dana zări câteva statuete înălțându-se pe o servantă maronie. Una dintre ele, asemănându-se cu întruchiparea unei divinități străvechi, îi atrase atenția, chemând-o spre ea așa cum o făcuse poarta verde ce o ademenise în toată istoria. De aceea împinse ușa și pătrunse în sufrageria aflată în semiobscuritate, îndreptându-se către sculptura din ceramică, disproporționată, cu umeri înguști, șolduri late și o pereche de sâni curgând ca două ugere. În ciuda hidoșeniei vădite, reprezentarea feminină cu chip sugerat îi șoptea că mulți se plecaseră înaintea ei, tot așa cum secole peste secole mai târziu creștinii îngenuncheaseră înaintea Fecioarei.

800px-Vestonicka_venuse_edit

Foto: Petr Novák, Wikipedia

Cu mult timp înainte să descopăr statuetele din Paleolitic, am aflat despre o altă Venus, cea din Milo, o reprezentare a zeiței iubirii și frumuseții – Afrodita. Îmi aduc aminte și acum că, fiind copil, i-am auzit prima oară numele prin intermediul unei emisiuni culturale norvegiene. Nu mai țin minte cum se chema, știu doar că postul era TV2 și că a fost cea dintâi statuie a Antichității care m-a fascinat pentru că era știrbită de mâini, asemenea unui om amputat de o soartă tragică. Dacă atunci am rămas impresionată la nivel vizual de sculptura din marmură aparținând Greciei Antice, creată undeva între 130 – 100 î.Hr. și fiind atribuită lui Alexandros de Antioch, mai târziu am asociat-o mereu destinelor nefericite, cu toate că simbolistica ei se referă la iubire: rămășita unei zeițe venerate atât de greci, cât și de romani (chiar Venus, la cei din urmă) nu reprezintă pentru mine decât imposibilitatea realizării oricărui vis de iubire împlinită, datorită acelor membre superioare tăiate care o știrbesc de orice îmbrățișare pe care ar vrea să o dea – și ce e iubirea, dacă nu o îmbrățișare a două suflete?

Front_views_of_the_Venus_de_Milo

Foto: Livioandronico2013, Own work

Dacă tot am ajuns la această parte cu îmbrățișarea a două suflete, există numeroase sculpturi care înfățișează iubirea, posesivitatea, gelozia etc. prin intermediul unor cupluri de legendă. Din punctul meu de vedere, sculptorul italian Antonio Canova (n. 1757 – 1822) reușește prin lucrarea sa Amore e Psiche (1787), creată la cererea colonelului John Campbell și recreată într-o a doua versiune pentru Prințul Yusupov (1796), să arate prin detalii simple momentul readucerii la viață a Psychei de către Cupidon din povestea lui Apuleius. O simbolistică puternică stă în spatele ei – aceea că un simplu sărut dintre doi îndrăgostiți poate învinge chiar și moartea, atunci când iubirea e mai puternică decât aceasta. În lucrarea sa în stil neoclasic, Canova reușește, de asemenea, prin intermediul tehnicilor folosite să diferențieze la nivel de textură cuplul de restul elementelor din jur – avem o piele netedă a corpurilor celor doi, dar și linii mai dure folosite pentru draperia ce îi înconjoară ori pentru cupa din care Psyche băuse cu puțin timp în urmă (în ciuda faptului că fusese avertizată să nu o deschidă), cupă dată de Venus acesteia pentru a colecta frumusețe divină de la Proserpina.

800px-Psyché

Cum am o pasiune pentru legende și artiști care le-au reinterpretat în sculptură, fac un salt înapoi în timp către Gian Lorenzo Bernini (n. 1598 – d. 1680), cel care a introdus stilul baroc în sculptură și pe care îl apreciez în special pentru Răpirea Proserpinei (operă săvârșită între 1621 și 1622, la doar douăzeci și trei de ani) care pune în scenă prinderea Proserpinei de către zeul Pluton. Afirma George Dan Istrate în Tehnica sculpturală a lui Gian Lorenzo Bernini în „Apollo și Dafne” (Orizonturi Culturale Italo-Române, Revistă culturală bilingvă) despre această sculptură: Dacă mâna lui Enea de pe genunchiul lui Anchise va fi încântat ochii lui Scipione Borghese, mâna lui Pluton, adâncită în coapsa Proserpinei, trebuie să fi avut un impact asemănător. Nimeni până atunci nu reușise să sculpteze în marmură imagini de o asemenea veridicitate și, mai ales, de o senzualitate și de un erotism la fel de pregnante. Într-adevăr, erotismul și senzualitatea acestei statui m-au atras către ea...

800px-The_Rape_of_Proserpina_1_-_Bernini_-_1622_-_Galleria_Borghese,_Rome

Dacă Răpirea Proserpinei este un magnet erotic, atunci Pietà lui Michelangelo reprezintă simbolul suprem al dragostei de mamă și al suferinței acesteia la pierderea unui fiu (fenomen poate nenatural, dar frecvent, datorită naturii umane efemere și neputincioase înainte sorții). Am ales să pun erotismul alături de religie, tocmai pentru că ieri am citit un articol (legat de un film rusesc ce urmează să apară pe ecrane, intitulat Matilda, care spune povestea balerinei Mathilde Kschessinska și abordează și relația acesteia cu Țarul Nikolai al II-lea al Rusiei, sanctificat) în care se scria că nu e normal ca viața sexuală a sfinților să fie pusă pe tapet în artă. De ce? Nu au fost sfinții tot oameni? Nu s-a întrupat Hristos, fiul lui Dumnezeu, tot în om? Nu a avut acesta slăbiciunile sale umane? Etc.

800px-Michelangelo's_Pieta_5450_cut_out_black

Michelangelo are prea multe opere care îmi plac. Acesta a fost și motivul pentru care am ales calendarul cu operele sale când puteam să aleg unul cu Milano, iar câteva dintre preferatele mele se găsesc în el: Moise, Mormântul lui Lorenzo De’ Medici sau David.

Pentru că literatura fantastică permite salturi în timp, voi face unul uriaș și voi reveni în zilele noastre. De cele mai multe ori sculptura contemporană mă lasă rece, însă de curând am dat de Intersection de Kyuin Shim, despre care am încercat să aflu mai multe, dar tot ce am descoperit a fost un portofoliu al artistului pe Behance. În schimb, înainte de a încheia, doresc să menționez că opera de o simplitate uriașă reprezintă în propria mea viziune expresia sufletelor-pereche și cumva o văd transpusă într-o poveste fantastică a doi oameni care au trăit ani de zile fără să știe de existența celuilalt, iar atunci când se descoperă separarea devine imposibilă…

kyun

19+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *