Raffael_058

Scriam acum vreo două săptămâni despre Epigonii criticii (articol preluat și de Select News), afirmând atunci că voi realiza un al doilea studiu intitulat Epigonii literaturii, însă am considerat că titlul Epigonii literaturii fantastice este mult mai potrivit pentru rândurile ce vor urma. Ambele mi-au venit în minte datorită poeziei eminesciene Epigonii, care rămâne la fel de valabilă și astăzi: un autor devine clasic atunci când afirmațiile făcute de el prin intermediul operelor sale sunt valide și multe secole mai târziu. Același principiu se aplică și editorilor, și criticilor. Un astfel de scriitor este Mihai Eminescu. Un astfel de editor este George Călinescu (de altfel, și critic). Un astfel de critic este Eugen Lovinescu.

Cum menționam în anteriorul articol, doresc a sublinia câteva versuri din poezia Epigonii (pentru ca apoi să îmi fac expunerea cu referire la epigonii literaturii fantastice), și anume:

Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Câte reușește să redea Eminescu prin acest ultim vers! Cât de adevărat este acesta pentru mare parte din literatura fantastică contemporană autohtonă, începând cu editorii, continuând cu scriitorii și terminând cu așa-zișii critici.

Când vine vorba de editori, există un fenomen în literatura fantastică, numit acela de a publica câți mai mulți autori, cât mai multe cărți, eventual mai multe de la același autor în același an dacă se poate, pentru că așa cum spuneam într-un articol anterior conform acestor editori datoria scriitorului este să scrie. Mult și prost! Ca să facă și editorul profit… Mai rămâne de văzut dacă va da ceva autorului, că se întâmplă adesea să cam uite că opera nu a produs-o el, ci scriitorul care se supune fenomenului în loc să-și ceară drepturile. Doar suntem un popor al supunerii în orice domeniu, de ce să nu aplicăm regula și aici? Mie asemenea editori îmi trezesc un singur sentiment: repulsie, deoarece a nu răsplăti munca unui autor pe care tu, ca editor, l-ai publicat arată că nu ești un profesionist, ci un simplu arivist. Acestora li se adaugă editorii care caută succesul pe piață cu un om care este deja cunoscut în mediul online, în speranța că aceia care îl citeau pe propriul blog/site (eventual unul pe care nu sunt folosite diacriticele – doar e scriitor, nu?!) vor veni la lansare să îl cumpere, știindu-l deja de pe platformele online. Sau și mai simplu, există editori care preiau textul exact așa cum e, fără să-i facă vreo modificare, și-l publică. Doar vin banii mai repede. Eu le spun tuturor editorilor care practică vreunul dintre aceste principii editori-epigon.

Trec la categoria scriitorilor care publică în fiecare lună. Dacă ar putea în fiecare săptămână sau zi ar fi și mai bine, dar din păcate publicațiile periodice dedicate literaturii fantastice sunt limitate. Mă simt cumva nevoită să revin la un gând mai vechi, și anume acela că un text pentru a ieși cât mai bun are nevoie de un timp în care să se coacă. Scriitorul trebuie să fie frământat de gândurile sale înainte de a le așeza pe hârtie, punându-și întrebări precum: oare personajele sunt suficient de bine construite, oare lumea mea e veridică, dar dialogurile? Oare stilistic arată bine textul meu sau aleg să scriu telegrame ca să fiu publicat cât mai des? În calitate de critic, vă spun, dragi scriitori, frământați-vă mai mult, altfel nu veți atinge niciodată nivelul înaintașilor noștri care scriau cu zeci de ani în urmă, dar realizau literatură fantastică mult mai bună la toate nivelurile (stilistic, gramatical etc.) decât ce se găsește, în general, în literatura fantastică contemporană. Altfel veți fi doar niște autori-epigon. Tot autori-epigon sunt aceia, care atinși de ideile mărețe ale unui alt autor/scenarist, preiau fraze cuvânt cu cuvânt dintr-o altă operă/dintr-un film (etc.) și le pun în propriile lor cărți, mergând pe principiul e mai simplu să preiau decât să creez ceva nou. Dacă atât doriți să fiți, e în regulă. Dacă vreți mai mult, puneți-vă mai multe întrebări și apoi apucați-vă de scris. Poate vă conving versurile lui Eminescu să o faceți, dacă îndemnările mele nu reușesc:

Eliad zidea din visuri și din basme seculare

Delta biblicelor sunte, profețiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă și azi în fata lumii o enigmă n’explicată

Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Revin la ultima problemă, cea a criticilor. Și mai ales cea a blogărilor care se vor a fi transformați în critici de edituri. Am scris mai pe larg despre acest aspect în Epigonii criticii pe care vă îndemn să îl citiți aici sau pe Select News, iar unul dintre cele mai recente evenimente din literatura fantastică mi-a demonstrat că de multe ori critica se face pe bază de prietenie (editurile se împrietenesc cu blogării, le dau niște cărți și apoi aceștia scriu, în mare, numai de bine despre ele, că sunt toate o apă și un pământ. Ei, bine! Insist: nu sunt toate cărțile o apă și un pământ…) sau la modul stângaci, atunci când se afirmă lucruri de genul următor la o lansare de carte (parafrazez): am fost chemat pentru că îl cunosc pe autor de mult timp, dar din păcate nu am apucat să citesc cartea în întregime. Aceasta este noua critică? Astfel vrem să scoatem noi critici de valoare? Atunci cu siguranță avem de-a face cu niște principii greșite. Critica nu se face pe asemenea baze, ci pe emiterea de valori de judecată, păstrând obiectivitatea față de opera analizată și de autorul care a compus-o. Dacă vrem profesionalism. Dar mi-e tot mai clar că în literatura fantastică autohtonă prea puțini mai cunosc semnificația acestui cuvânt…

16+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *