bridge-13307985005Fn

Îl aștept să vină de parcă ne-am fi despărțit ieri, de parcă n-ar fi trecut atâta vreme peste noi, peste existențele astea chinuite de un destin pe care l-am vrea al nostru, l-am vrea controlabil, dar care nu ne-a aparținut niciodată pe deplin.

Acum câteva zile am primit o scrisoare prin care ma înștiința că mă căutase de mult timp, misivă care m-a amuzat. Cine mai trimite scrisori zilele astea? Îmi scria că fusese la vechea mea adresă din Calea Victoriei, la Școala 96 unde predasem timp de patru ani, în locurile noastre de demult, sperând că va da întâmplator de mine pe o stradă pustie sau în vreo bodegă, din acelea pe care le vizitam până la ore târzii, șoptindu-ne tot felul de povești absurde despre ai noștri, despre istorie, despre te miri ce nimic – cum ne plăcea amândurora să ținem reviste pornografice ascunse sub saltea să nu care cumva să afle cineva ori să spargem câte un lucru drag al altcuiva doar că să vedem cum se curmă iubirea de obiecte. Dăduse până la urmă de Irina, vechea mea colegă cu care mai țin legătura pentru o ieșire ocazională la teatru, care îi spusese unde locuiesc. Și totuși n-avusese curajul să vină să mă vadă, poate încă îl căuta și de-aceea îmi trimisese rândurile acelea…

Mă apropii de balustrada ruginită a podului de peste Dâmbovița, locul în care ne-am cunoscut și unde mi-a cerut să revin, că poate la reluare o să fie mai bine, o să ștergem cu buretele tot ce s-a zis, tot ce a fost, o să uităm și o vom lua de la început așa cum trebuia să fie întâia oară.

Mă tot întreb daca mai am puterea asta, să o iau de la capăt. La douăzeci de ani e simplu, ți-o trântește viața și până la urmă faci cum faci și te ridici din pustiul în care te-a aruncat și mergi mai departe; și ți-o dă din nou, și tot nu te lași, mai bine îi râzi în față nenorocitei decât să te lași. Dar când ai deja patruzeci, parcă nu mai e același lucru, totul e mai greu, ai obosit și blestemata asta de durere pe care o ai în tine te roade cumva de orice speranță pe care ai mai avea-o. Iluziile mele sunt reduse acum, îmi tot zic că dacă n-am putut fi împreună atunci, nu putem fi nici acum, dar apoi mă tot răzgândesc și mă rog ca proasta să mai fie o șansă și pentru ăștia care n-au știut cum să trăiască când ar fi trebuit. Greșelile tinereții am vrea să le îndreptăm acum, și eu, și el, dar numai bunul Dumnezeu, dacă o exista prin ceruri, poate ști cum o vom scoate la capăt. Și aștept, și mă tot uit la ceas în timp ce lumea trece pe alături, grăbită spre tot felul de ținte necunoscute. Când nu caut să aflu ora, mă uit la ei și văd stafii, existențe pustiite de orice fel de sevă vitală, și mă întreb câți trăiesc cu adevărat, câți n-au făcut ca noi în acel ceas, în acea seară, curmându-se pe sine, ucigând tot ce ar fi putut să fie…

Mai e un sfert de oră până la ora cinci, ceasul la care își va face apariția, și nenorocitele astea de minute trec mai greu ca secolele. Ce ciudat se scurge timpul. Fuge când ești fericit, se oprește în loc când necazurile stau la pândă. Oare or sta și acum? Poate totuși ăsta e ceasul când se vor uita toate, și fericirea aia la care am visat întreaga viață va veni în cele din urmă, fir-ar a naibii să fie…

Privesc râul pătat de mizeria capitalei. Rațele plutesc una lângă alta, e un fel de liniște în plutirea lor, atât de îndepărtată de zbuciumul meu, și aș vrea să fiu și eu pentru o clipă măcar ca păsările astea care par a nu avea vreo grijă pe lume. Închid ochii și trag aerul primăvăratic în piept, sperând ca poate o să mă calmeze cumva, dar e degeaba. Sunt ca o bombă cu ceas, gata să explodez oricând, căci gândurile, nemernicele astea care uneori ne duc în pragul nebuniei, îmi dau târcoale ca niște lupi hămesiți! Arzi în zbuciumul tău! Arzi! Că nimic altceva nu mai e de făcut decât să arzi…măcar de m-aș preface în scrum, și atunci toată disperarea asta, toată nefericirea, toată incertitudinea s-ar duce și m-ar lăsa potolită, asa cum eram când dormeam la maică-mea în burtă.

Deschid ochii și-l văd. E de partea cealaltă a intersecției și are un parpalac gri, din alea pe care le vezi în filmele cu Bogart, și poartă barbă, și fața îi e ridată, dar totuși îl recunosc. Are ochelari acum și părul îi e albit de trecerea timpului… Îl văd și inima îmi bate de parcă ar vrea să o ia la goană din piept, de parcă ar avea vreo cursă de câștigat, și-mi șoptesc, ce proastă ești, e totul ca în urmă cu douăzeci de ani când te-a părăsit, femeie n-ai învățat nimic…

Se apropie, și eu rămân pe loc, cu toate că aș vrea să fug și să-l prind în brațe, dar mă tot întreb, oare mai suntem aceiași? Când ajunge lângă mine, mă simt incapabilă a rosti vreun cuvânt și-l aștept pe el, dar păstrează tăcerea, ușor nesigur, tremurător, și totuși ochii lui par să-mi spună că a așteptat întâlnirea asta ca un câine care-și plânge stăpânul mort.

— Nu credeam că ai să vii, îmi spune în cele din urmă, privind spre pământ.

Arată ca și cum întreaga durere a lumii stă pe umerii lui, și parcă mi-aș trece mâna prin părul lui, cum o făceam într-alte timpuri, dar nu o fac…

 

28+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *