Untitledmala

Steven_Erikson_2016Steven Erikson (n. 1959, pseudonim pentru Steve Rune Lundin; foto dreapta realizată de: Naushaad Gasieta – Own work, CC BY-SA 4.0) este un scriitor canadian, având studii de specialitate în arheologie și antropologie. Cea mai cunoscută operă a sa este reprezentată de Malazan Book of the Fallen (încadrată în literatura fantastică, operă despre care însuși autorul afirma într-un interviu acordat pe www.sffworld.com în 2006 că oamenii fie urăsc opera sa, fie o iubesc la nebunie) compusă din zece volume, și anume: Gardens of the Moon (1999), Deadhouse Gates (2000), Memories of Ice (2001), House of Chains (2002), Midnight Tides (2004), The Bonehunters (2006), Reaper’s Gale (2007), Toll the Hounds (2008), Dust of Dreams (2009) și The Crippled God (2011).

Dintre titlurile menționate mai sus, voi scrie astăzi despre Gardens of the Moon, apărută la noi sub titlul Grădinile Lunii (Ed. Nemira, Nautilus Fantasy, 2013; publicată în două volume datorită extinderii pe aproximativ 1000 de pagini), făcând parte din Cronicile Malazane, cum a fost tradusă opera anterior menționată (în scurta introducere despre autor) pe piața autohtonă.

M-am apucat să lecturez Grădinile Lunii anul trecut la recomandarea scriitorilor Andrei Duduman și Adrian Răducan, care îl găseau pe Erikson un autor cu adevărat bun.

Cel din urmă era un admirator atât de entuziast al Cronicilor Malazane, încât în momentul în care i-am spus că am parcurs trei sferturi din Grădinile Lunii și că, probabil nu voi mai continua, m-a încurajat să o fac, pentru că opera lui Erikson este de-a dreptul impresionantă. S-ar putea să aibă dreptate, dar nu voi afla niciodată, din simplul motiv că dacă un autor nu reușește să mă convingă să termin primul volum dintr-un ciclu de zece, nu voi mai continua să citesc opera respectivă oricine ar fi realizat-o. Desigur, Erikson mai are șanse să îmi schimbe părerea cu alte scrieri (Cronicile Malazane nu sunt singurele produse de el), dacă îmi vor mai ajunge prin preajmă, dar până atunci să vă spun care sunt defectele fundamentale ale acestui volum, pentru ca la final să fac și o scurtă trecere prin acele elemente pozitive ale scrierii lui Steven Erikson.

În primul rând, autorul are o problemă referitoare la ceea ce presupune alegerea numelor pentru personajele sale. Un exemplu este cel al lui Paran și Pran. Există la începutul primului volum din Grădinile Lunii o notă explicativă asupra personajelor, însă detaliile din aceasta sunt greu de reținut dintr-o simplă citire și astfel apar întrebările… O fi o problemă cu editura care se tot încurcă în litere? Apoi îți spui că poate or fi personaje diferite, dar e destul de dificil să îți dai seama care în ce tabără e datorită asemănării numelor. Și când apare Baran o iei de la capăt cu întrebările…

Să vă lămuresc ce e cu aceste personaje… Sunt într-adevăr trei, diferite. Primul este Ganoes Stabro Paran (ofițer de viță nobilă din Imperiul Malazan, făcând parte din Comandamentul Imperial), menționat de cele mai multe ori în volum ca Paran. Al doilea este Pran Chole (ghicitor în oase din clanurile T’lan Imass aflate sub conducerea lui Kron), iar lui i se spune adesea Pran. Și mai e ultimul, Baran, Copoi al Umbrei.

Nu! Editura nu are nici o vină de data aceasta. Singurul vinovat de problemele pe care și le creează singur cu referire la nume este Steven Erikson. Tot în această situație se află și vrăjitorii Tayschrenn și Tattersail (unul e femeie, celălalt e bărbat)… Care e care? Ei bine! Cea din urmă face parte din Trupa lui Un-Braț, iar cel dintâi este Mare Mag al Împărătesei. V-aș mai da niște exemple, dar în cazul în care vă decideți să citiți cartea ori Cronicile nu vreau să vă stric plăcerea descoperirii, iar în situația în care sunteți scriitori aveți bunăvoința și nu procedați ca Erikson, mai ales când numărul personajelor voastre este impresionant și scrierea voastră se vrea un epic fantasy…

Apoi intervine problema referitoare la informațiile primite încă din primul volum. Sunt la fel de multe sau chiar mai multe decât personajele (al căror număr pare de-a dreptul fără de sfârșit) care populează universul lui Erikson. Iar atunci când acestea nu sunt oferite treptat, ci aruncate ca un bulgăre de zăpadă ce se destramă haotic pe hainele celui lovit, veți avea toate șansele să vă întrebați cine luptă cu cine, pentru ce luptă, care sunt taberele etc. Mai ales când autorul nu oferă explicații clare pentru ce se întâmplă, ci te aruncă direct în mijlocul acțiunii! Dacă ar fi să vă descriu acum acest univers despre care s-a tot spus că este excepțional, nu vă pot spune prea multe (după vreo 750 de pagini citite): există un oraș numit Darujhistan, o Împărăteasă pe nume Laseen care l-a ucis pe Împăratul Kellanved (întemeietorul Imperiului), Arzători de Poduri, o Ghildă a Asasinilor, o monedă misterioasă (care m-a intrigat) ș.a. Datorită abundenței și abuzului de informații, toate acestea capătă nuanțe vagi… Și e păcat la cât potențial există în acest univers!

Personajele s-ar vrea diverse și multe. Sunt diverse și multe. Însă poveștile lor, cel puțin în acest prim volum, sunt aproape inexistente. Aflăm câte ceva despre ele, cât să nu putem spune că nu ni s-au dat niște detalii. Pentru a da viață unui personaj cu care cititorii să empatizeze (măcar unul) ai nevoie de o poveste puternică, nu de câteva amănunte, iar Erikson are multe scăpări la acest nivel (poate că un curs despre construcția personajului, care nu se referă doar la aspectul fizic și la funcție, ci la o multitudine de elemente precum: vârstă, mediu social, legături familiale, evenimente trecute marcante etc. i-ar fi prins bine autorului). El își aruncă eroii în mijlocul unei acțiuni neclare și nu le clădește un fundal suficient de interesant. Mulți autori contemporani uită de acest lucru, că nu e nevoie doar de acțiune, ci și de a transmite povești de viață, chiar dacă ne aflăm într-un cadru fantastic. Dintre toate personajele sale doar Tattersail are o poveste suficient de convingătoare, păcat că se decide să scape de ea, punct din care interesul meu pentru evenimente a scăzut până când am decis să pun capăt lecturii. Degeaba construiești asedii, degeaba ai asasini, degeaba! Dacă nu reușești să îi aduci aproape de cititori pe cei ale căror povești le spui decât prin acțiuni de război și cam atât…

În plus, există o tendință a autorilor contemporani de literatură fantastică de a apela la următorul fenomen: ucidem un personaj ca să îl reînviem cinci pagini mai târziu. Scria despre această tară narativă și Oliviu Crâznic numind-o (D)efectul Lazăr, adică „uciderea”, de către autorul incapabil de a impresiona cititorul prin alte mijloace, unui personaj fără de care același autor nu este capabil să își continue povestea, ucidere urmată de „învierea” imediată sau ulterioară, prin mijloace mai mult sau mai puțin artificiale.

Această pseudotehnică are, drept rezultat temporar, după cum menționam, impresionarea cititorului, și, drept rezultat permanent, faptul că un cititor (inteligent) se va simți, pe bună dreptate, înșelat, pierzându-și încrederea în autor și nemaifiind impresionat de nici unul dintre viitoarele episoade ale poveștii, fiind, de acum, conștient că, indiferent ce pățesc personajele, acestea pot reveni, în mod „miraculos”, la starea din situația anterioară.

Cuvintele scriitorului și criticului literar Oliviu Crâznic descriu perfect sentimentele mele, citind Grădinile Lunii. Înșelarea și pierderea încrederii în autor, trăite nu o singură dată, ci de două ori pe parcursul volumului. Primul se referă la uciderea lui Paran care este adus înapoi de gemenii Oppon cu condiția ca un apropiat al acestuia să sufere un deces timpuriu. Așa se și întâmplă. Moare Tattersail, cea de care Paran se îndrăgostește, moarte de care mi-a părut cu adevărat rău, până să constat că și ea este adusă înapoi sub forma unui copil Rhivi (pe numele său Silverfox) în care sunt reunite mai multe suflete, printre care și cel al vrăjitoarei. Degeaba a adus-o cumva înapoi, degeaba a făcut-o să se reîntâlnească pentru o clipă cu Paran, Silverfox este o urmă a lui Tattersail… Într-adevăr înșelăciune și pierderea încrederii în autor! Și aici vine întrebarea mea? De ce o asemenea abordare? De ce să omori personaje când știi că mai ai nevoie de ele? Moartea e necesară doar atunci când personajul cere asta, îți zice: gata, mi-am spus povestea! Îmi poți da drumul…

A sosit vremea să abordez și acele câteva elemente care sunt totuși bune în scrierea lui Erikson, dar care nu mă determină să-l citesc mai departe. Întâi ar fi faptul că Erikson știe cum să construiască o luptă veridică sau un asediu (poate unul dintre motivele pentru care colegii de breaslă Andrei Duduman și Adrian Răducan au fost atât de încântați de Cronicile Malazane). De asemenea, autorul reușește să facă demarcarea clară între narațiunea plină de figuri de stil și modul de vorbire al personajelor (uneori colocvial), defect pe care l-am găsit la alți scriitori contemporani care păstrează unitatea între cele două, deși un lucru e narațiunea și altul e dialogul dintre eroi.

Am avut așteptări de la Grădinile Lunii și din păcate volumul a reușit să mi le înșele în 2016, deoarece literatura nu necesită doar un limbaj anume, care în cazul lui Erikson e prezent, ci și personaje care să fie umane (acolo unde ne referim la oameni), construcția gradată a acțiunii și oferirea de informații la timpul și la locul potrivit etc., astfel încât universul creat să rămână viu în mintea cititorului cu toate detaliile sale.

De la el tot am învățat ceva. Am aflat cum nu vreau să procedez eu în scrierile mele… Și mi-a mai dat o lecție. Viața e prea scurtă pentru a fi irosită pe cărți care nu ne plac. Vă îndemn să nu o faceți nici voi!

16+

Alexandra Medaru administrator

One comment

///////////////
  1. Pingback:“Sharp Ends” sau cum să construiești povești scurte bune – TARAMURI DE NICAIERI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *