vali

Anul acesta adaug o nouă rubrică pe Tărâmuri de nicăieri, intitulată INVITAT SPECIAL, iar cel cu care pornesc seria este Valentin Goran (n. 1994), fost coleg în cadrul Grupului Literar Secția 14, dar și operator de imagine al lansării romanului Aer și MSbP de Răzvan T. Coloja la GAUDEAMUS 2016 și al evenimentului Fantasticul de impact: de la Ghilgameș la „Urzeala tronurilor”.

În cele ce urmează veți avea ocazia să vă bucurați de un scurt interviu cu Valentin Goran, din care veți afla mai multe despre tânărul operator de imagine, și de un scurt fragment dintr-un text aflat în lucru: Noaptea ființelor primordiale.

I. INTERVIU

1. Spune, te rog, cititorilor ce anume crezi că ar trebui să știe aceștia despre tine…

M-am născut într-un oraș din sudul țării, care până în urmă cu câteva scandaluri politice nu era trecut pe hartă (vă las pe voi să ghiciți). Am trecut printr-o facultate, însă singurul beneficiu pe care mi l-a adus a fost acela de a conștientiza ce vreau să fac cu viața mea. Sunt îndrăgostit de cinematografie, după cum veți afla prin intermediul acestui interviu. Îmi place să citesc felurite lucruri în care mă regăsesc pornind de la istorie ori beletristică și continuând până la comics sau manga. De doi ani fac parte din Grupul Literar Secția 14, cu toate că am ales să-mi rafinez stilul înainte de a publica – fapt pentru care am să vă ofer o mostră dintr-o povestire aflată în lucru. Recent am prins dragoste și pentru operatoria de imagine, fiind cursant al școlii de Televiziune Tudor Vornicu pe partea de tehnică. Pe viitor aspir la o carieră în domeniul cinematografiei – una prin care voi îmbina arta și meșteșugul secolului trecut cu tehnologia din prezent.

2. Ce te-a atras spre literatura fantastică?

Ce m-a atras spre fantastic, sună mai bine, întrucât am parcurs un drum lung până la literatură. Crescând într-un oraș mic, cu acces limitat la literatură (asta dacă nu erai în căutarea realismului) și fără cinematograf (al nostru căzând în același timp cu comunismul), am fost nevoit să recurg la alte mijloace pentru a-mi potoli pofta. Așa că micile ecrane s-au dovedit a fi un substituent destul de bun, deoarece nu numai că m-au introdus în minunata lume a fantasticului, ci și în cea a cinematografiei. Serii de filme precum: The Lord of the Rings, Star Wars și Harry Potter au reprezentat punctele de plecare, dar și Army of Darkness (ultima parte a trilogiei Evil Dead a lui Sam Raimi) și Return of the Living Dead 2, care mai târziu aveau să-mi rafineze pofta spre partea întunecată a fantasticului – oroarea.

Al doilea punct în evoluție aparține în totalitate jocurilor video cu care am interacționat puțin mai târziu față de filme. Cu toate că parcursesem puține jocuri bazate pe storytelling la vârsta respectivă (Starcraft: Broodwar fiind unul dintre ele), am apucat să dau de un altul – produs de aceeași companie pe vremea când încă se punea accent pe poveste și pe gameplay, numit Warcraft 3: Reign of Chaos. Nu voi intra în alte detalii legate de el, dar vreau să mărturisesc faptul că fără Warcraft, probabil că nu aș fi făcut următorul pas, și anume, acela de a descoperi și alte lumi la fel de verosimile precum Azeroth.

Așa m-am apucat de citit, la început tocând fiecare părticică din lore-ul lumii respective, descoperind autori minunați precum Richard A. Knaak și Christie Golden, după care trecând la alții de renume precum George R. R. Martin, Suzanne Collins și Stephen King.

3. Care sunt autorii tăi preferați? De ce?

Referitor la scriitori, îi prefer pe cei ai literaturii gotice, aici menționându-i pe Bram Stoker, Mary Shelley, Gaston Leroux și Shirley Jackson. Trecând la altă specie (policier, în special noir), Dashiell Hamett și nou-adăugatul Ellery Queen se găsesc pe listă. Iar de pe ale noastre meleaguri (deoarece ar fi nedrept să nu-i includ), i-aș putea aminti pe Mircea Eliade (cu Domnișoara Christina) și pe Oliviu Crâznic, întrucât scrierile lor îmi amintesc foarte mult de autorii menționați anterior, fiecare dintre ei explorând natura întunecată a omului.

4. Având în vedere că am avut deja niște colaborări, spune-mi cum ți se pare munca de operator imagine și încotro dorești să te îndrepți cu ea? Spre televiziune sau cinematografie?

Pentru cineva orbit de arta regizorală, operatoria de imagine mi-a schimbat total percepția pe care o aveam asupra unei producții audio-vizuale. Să zicem că până acum două luni o desconsideram, ochii nefiindu-mi antrenați suficient pentru a-i aprecia adevărata valoare (eu însumi fiind mai mult axat pe storytelling), dar după mai multe cursuri de specialitate, am ajuns să o îndrăgesc într-atâta (poate la fel de mult ca regia, cu toate că pe aceasta am ajuns să o experimentez doar prin câteva exerciții practice), încât mi-am dat seama că dacă vrei să ajungi la o imagine de tip Tarkovskiană, trebuie să i te dedici ei trup și suflet.

În legătură cu cea de-a doua întrebare… Fără îndoială mă voi îndrepta către cinematografie, însă sunt deschis și pe partea de televiziune, atâta timp cât ceea ce fac are un mesaj demn de a fi transmis.

5. Care sunt filmele/serialele tale preferate? Dar regizorii?

Aș putea scrie pagini întregi pe tema respectivă, însă am să mă rezum doar la cele care mi-au schimbat percepția asupra lumii cinematografice, și voi începe cu serialele, deoarece sunt mult mai puține:

1. The Wire, un serial marca HBO început în 2002 și terminat prin 2008, care îmbină realismul policier cu o frescă a vieții sociale din ghetourile orașului Baltimore. Pe lângă faptul că personajele sunt foarte bine construite, serialul reușește să te facă să îndrăgești, dar și să urăști ambele tabere aflate într-un veșnic conflict: legea și tinerii traficanți de droguri. Să mai adaug și faptul că Aidan Gillen joacă un altfel de Petyr Baelish?

2. Fringe – un serial marca J. J. Abrams (unul dintre oamenii din spatele altui serial de succes, Lost, despre care voi vorbi în scurt timp). Fringe uimește prin faptul că reușește să îmbine misterul și suspansul cu știința și grotescul. Fiecare caz rezolvat de Olivia Dunhan (jucată de Anna Torv) împreună cu echipa ei te ține cu sufletul la gură. Ca și în Lost, Abrams construiește atent fiecare detaliu în parte, dar odată cu părțile bune, le aduce și pe cele rele, serialul pierzându-și din veridicitate în ultimele două sezoane, asemenea celui menționat anterior în ultimul sezon.

3. Lost – la care Abrams a și regizat episodul pilot – este unul dintre acele seriale care nu trebuie să lipsească din lista oricărui cinefil. Ca și în Fringe, Abrams a reușit să mă prindă încă de la primul episod și să nu mai mă lase să dorm până când n-am descoperit ce secrete ascunde jungla unde eroii noștri tocmai naufragiaseră în urma prăbușirii avionului lor.

4. Breaking Bad ocupă și el un loc destul de special în inima mea. Spre deosebire de restul serialelor, Breaking Bad nu urmărește evoluția personajului principal, ci involuția. Treptat, reușește să-ți arate lumea prin ochii unui simplu profesor de chimie bolnav de cancer, până când vei viziona aceeași lume, numai că de această dată o vei face prin ochii unui mare traficant de droguri.

5. True Detective – un alt serial marca HBO. Pot spune că True Detective este fără îndoială cel mai bun serial polițist pe care l-am văzut până acum, cu toate că dispune numai de două sezoane – fiecare dintre ele cu subiect și tematică diferită. Creatorul acestei serii, Nic Pizzolatto reușește să vină cu un concept demn de urmat pentru micile ecrane (acela ca fiecare sezon să fie o poveste de sine stătătoare, iar prin următorul să aducă ceva nou), dar unul pentru care publicul nu este încă pregătit.

6. Și ca să nu mă întind mai mult pe partea de seriale, aș mai adăuga Westworld, un alt serial marca HBO ce reușește să dezvolte și mai mult ideea lăsată de răposatul Michael Crichton.

Ajung în cele din urmă și la filme. După cum am promis, am să-i amintesc doar pe acei regizori care m-au influențat și pe care aș vrea să-i urmez pe viitor:

1. John Carpenter, care mi-a colorat adolescența prin producții de tipul lui Halloween, The Thing și Escape from New York.

2. Dacă Carpenter se află pe listă, atunci nu poate lipsi nici Alfred Hitchcock (admirat și amintit până și în filmele celui menționat anterior) cu nemaipomenitul Psycho, Rear Window, The Birds sau Vertigo.

3. Martin Scorsese, cu Taxi Driver (pentru care Bernard Herrmann și-a lăsat ultima coloană sonoră înainte să se stingă din viață), Goodfellas, Mean Streats și Shutter Island.

4. Roman Polanski se află și el pe listă cu Rosemary’s Baby și Chinatown.

5. Iar dacă ar fi să continui și în partea realismului, aș dori să-i amintesc și pe Nikita Mihalkov, cu Sclava iubirii și Piesă neterminată pentru o pianină mecanică, dar și pe fratele acestuia, Andrei Mihalkov – cu una dintre bijuteriile cinematografiei rusești, Siberiada. Tot din Rusia, se află pe listă și revoluționarul imaginii vizual-artistice, Andrei Tarkovski (care, surprinzător a lucrat și în partea S.F.-ului, dându-i viață Solarisului lui Stanislaw Lem).

6. Iar din partea cinematografiei italiene, doresc să-i menționez atât pe Luchino Visconti, cu Rocco și frații săi, dar și pe Michelangelo Antonioni cu al său Blow up. Cum italienii au fost renumiți nu numai pentru realism, ci și pentru fantastic, Mario Bava și Dario Argento merită și ei să fie trecuți pe această listă.

Consider că ar trebui să mă opresc aici, altfel nu aș mai termina.

6. Dacă ai avea de ales un singur model de urmat din toată istoria omenirii, care ar fi acela?

Aș alege nu unul, ci doi – este vorba despre nimeni alții decât frații Lumière. Motivul pentru care i-am ales se datorează faptului că prin ingeniozitatea și talentul lor au reușit să arate întregii lumi primele imagini „mișcătoare” văzute vreodată. Nu văd un mod mai bun de a-i onora decât acela de a duce mai departe rodul muncii lor – acela de a înfrumuseța lumea prin puterea imaginii vii.

II. TEXT ÎN LUCRU (FRAGMENT)

Noaptea ființelor primordiale

Eram în patul meu, cu plapuma acoperindu-mi mai bine de jumătate din trup și cu o carte deschisă deasupra pieptului pe când îi auzisem pentru prima oară… Sau mai bine spus – le auzisem –, pentru că pe atunci încă nu știam despre ce era vorba…

Am tresărit numaidecât, iar în graba mea orbită de o fascinație morbidă, am trântit romanul lui Shirley Jackson pe podea. Fără să vreau, am murmurat o înjurătură printre dinți, căci acel volum era una dintre acele ediții limitate pe care editurile le scot doar în cazul unor aniversări speciale.

Am luat-o la fugă către balcon, călăuzindu-mă numai după acel sunet ce mă atrăgea precum cântul unei sirene spre moarte. Am deschis ușa, și, deși gerul aprig al iernii își făcuse simțită prezența în oasele mele mărunte, am continuat să merg până la ferestrele orbite de abur, fără a-i da importanță.

Atunci am avut prima întrezărire – primul contact – i-aș spune mai bine.

Cu toate că nu puteam vedea mai nimic, focul lor tot se făcea zărit printre particulele de apă adunate pe sticlă. Pentru o clipă, doar am stat și am ascultat, hipnotizat de a lor voce guturală – atât de asemănătoare cu cea a omului, dar totuși atât de străină lui! Curiozitatea pusese complet stăpânire pe mine, căci, deși văzul îmi era ațintit asupra a ceea ce se întâmpla afară, mâinile începuseră a șterge frenetic geamurile – murdărindu-mi între timp mânecile pijamalelor – până când am dat de priveliștea mult dorită – și câtă splendoare!

Mă lipisem cu fața de sticla care ne despărțea, uimit, și totodată în stare de șoc, deoarece nu mai văzusem până atunci un dans atât de teribil – atât de macabru! Acele făpturi (căci altfel nu le puteam numi) dănțuiau în jurul unui foc imens, fiecare scoțând acele sunete ciudate care mă atrăseseră încă de la bun început. În mână țineau un fel de recipient transparent prin care puteam distinge o formă de lichid vâscoasă de culoare stacojie. Am remarcat acest lucru imediat cum le-am surprins ridicând în sus acele recipiente de parcă le-ar fi slăvit, în timp ce făceau o piruetă de jur-împrejurul flăcărilor (mai pot adăuga cu certitudine, fiindcă știu sigur că ochii nu m-au înșelat, cum aceste animale îmbrăcate în straie umane se delectau cu acel lichid). Am încercat din răsputeri să le văd fețele, dar n-am izbutit, fiecare fiind acoperită de câte o glugă trasă peste cap.

Cred că trecuseră câteva ore de când devenisem observatorul neinvitat al acestui ritual, dar nu mă oprisem – și nici prin cap nu îmi trecea să o fac eu primul. Însă spectacolul se încheie mai devreme decât m-aș fi așteptat, deoarece unul dintre ei – care se oprise din dans –, scoase un sunet gutural (ce părea mai mult a fi un avertisment pentru ceilalți), făcându-și grupul să mă ațintească cu privirile numaidecât.

Iar apoi urmă oroarea. Nu îmi mai amintesc cu exactitate ce s-a întâmplat, dar știu că – instinctiv – picioarele mele începură a se îndepărta din acel loc, dar se opriră la jumătatea drumului, înghețate nu doar de acel ger al iernii, ci mai ales de cumplitele lor priviri albe și goale în care se mai reflectau din când în când flăcările roșiatice ale iadului. Am înghițit în sec, după care am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare, iar lumea se înnegrea în jurul meu.

M-am trezit ca dintr-un coșmar imediat cu venirea dimineții, suspinând și ud leoarcă, în ciuda temperaturii scăzute. Tremuratul pusese stăpânire pe mine de îndată ce conștientizasem unde mă aflam. Nu avea rost să mă cuprind cu brațele, deoarece știam că șansele de a mă încălzi în acel balcon înghețat erau inexistente. Am dat să mă ridic, iar după mai multe încercări mi-am reluat postura de la fereastră, privind rămășițele unui foc ce constituise locul sacru al vreunui trib uitat de Dumnezeu, dar și de Diavol.

Pe seară – cu toate că simptomele răcelii își făcuseră simțită prezența – eu vegheam în continuare asupra locului ritualului. Inima îmi bătea de nerăbdare, dornică să îi revadă… Însă toate acestea fuseseră în zadar. Ei nu mai veniseră, iar eu am constatat că fusese prima și ultima noastră întâlnire, căci acele ființe n-au mai dănțuit în fața blocului meu vreodată.

A treia zi am luat un pix și o foaie… și am așternut pe hârtie totul!

III. C.V.:

11221889_996105213784353_3918528401393149310_nVALENTIN CLAUDIU GORAN (n. 1994, Alexandria) a absolvit Facultatea de Administrație și Afaceri, specializarea Administrație Publică (2016). În prezent este cursant al școlii de Televiziune Tudor Vornicu, specializarea Tehnic-Artistic. După absolvirea celui de-al doilea Atelier SF&F organizat de Bookblog împreună cu Revista de Povestiri, avându-i coordonatori pe Michael Hăulică și Oliviu Crâznic, a intrat în Grupul Literar Secția 14, al cărui membru este și în prezent.

14+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *