IMG_2195e

Timp de nouă zile am dispărut din online de parcă aș fi suferit un soi de moarte virtuală temporară de-a lungul căreia am fost plecată pe alte meleaguri, unele mai reci care  mi-au adus aminte de copilărie retrezindu-mi dorul de locuri în care am colindat odată…

Timp de nouă zile am căutat, am descoperit și am fost alături de oameni atât de dragi mie încât cuvintele, oricare ar fi ele, sunt prea puține. Pe ei îi păstrez cu mine mereu, chiar dacă sunt la mii și mii de kilometri depărtare. Și tot pe ei îi țin doar pentru mine așa cum păstrezi ascunse mistere…

Tot despre taine vreau să vă povestesc astăzi, însă din acelea care se relevă pas cu pas, în tăcere, pe măsură ce înaintezi pe cărarea ce ți-ai ales-o. Când am pornit pe drumul meu, am plecat singură, însoțită de Ballir și de manuscrisul ajuns la cota 50, într-o călătorie de peste jumătate de zi spre Danemarca. Nici voiajul de întoarcere nu s-a lăsat mai prejos. Așa e când ai de schimbat avioane și trenuri, însă orele acelea în care te afli în ele sau în așteptarea lor sunt doar un rezervor cu benzină pentru timp – e timp să citești, să privești, să vezi oameni atât de diferiți care se îndreaptă spre cine știe ce colț îndepărtat al lumii sau pur și simplu să fii singur cu tine și cu gândurile tale, cu toate că te afli într-o gară sau un aeroport zgomotoase. Esențial e să știi să-l fructifici și să nu uiți că e limitat. Printre altele, eu l-am folosit pe al meu între doi bărbați, Erikson și Capote. Pe Capote l-am dat gata. Cu Erikson voi mai petrece o vreme, dar mă aștept să nu fie prea lungă, ca într-o aventură din acelea care durează cât un anotimp.

Mi-ar fi plăcut ca și a mea să țină cât un anotimp sau chiar mai mult. Aș fi vrut să dureze, dar câteodată am senzația că nimic nu e pentru totdeauna, că totul se erodează în timp. Alteori îmi zic că unele lucruri sunt veșnice. Doar vorbim încă de filosofi precum Aristotel sau Platon, conducători ca Alexandru cel Mare ori Caesar, compozitori, printre care Bach și Haydn, scriitori ca Verne și Andersen, astfel că eternul trebuie să existe. Și nu doar acolo. Uneori îl simți într-o sărutare sau în privirea celui pe care îl iubești. Atunci clipa parcă se transformă în eternitate…sau o fi o iluzie? O fi totul doar o iluzie?

Certitudinea răspunsului nu o să o capăt vreodată. Nimic nu e cert. Am vrea noi certitudine unu, dar realitatea e că tindem către zero în orice facem. Inclusiv în întreprinderea unei călătorii. Ți-ai planificat să o faci, dar poate îți rupi piciorul și nu mai pleci nicăieri. Am avut norocul și nu mi-am rupt piciorul. Așa că am plecat. Am zburat. Am mers cu trenul. Am ajuns în Randers. Am stat acolo șase zile cu oamenii mei dragi, pentru ca apoi să mă îndrept către Copenhaga unde am fost mai singură decât cucul, și totuși nu m-am simțit niciodată singură. Poate pentru că mă însoțea umbra mea mereu. Sau să fi fost gândurile. Ori simplul fapt că mă aflam în companie bună pe străzile Copenhagăi primitoare pentru orice picior de călător.

Capitala daneză are un fel de miros al fericirii, plutește cumva în aer relaxarea, atmosfera pare ireală, desprinsă dintr-un rai. Aproape că uitasem că poate exista o asemenea lume, una în care am trăit și eu acum multă, multă vreme și care era parcă un vis. Până să o reîntâlnesc în Copenhaga, capitala în care trebuie să te ferești de bicicliști, nu de mașini. Copenhaga, cu clădiri în nuanțe de roșu, cu străduțe înghesuite, plină de indivizi sosiți de pe toate continentele, geme a cultură și istorie, iar freamătul ei, atât de plăcut, m-a atins ca o alinare ce îți ia toate durerile.

Cu o hartă în mână am călcat pe bulevardele și străzile capitalei daneze căutând misterele orașului nordic. Rând pe rând le-am descoperit.

Christianborg, ridicat întâia oară în 1167, trecut prin incendii repetate, este sediu al Parlamentului, al Primului Ministru și al Curții Supreme a Danemarcei. Construcția actuală este realizată în stil neobaroc, în timp ce capela aparține stilului neoclasic. Turul palatului te plimbă prin nouăsprezece încăperi, din care câteva m-au impresionat. Sala Alexandru, denumită astfel după friza sculptorului danez Bertel Thorvaldsen care înfățișează intrarea lui Alexandru cel Mare în Babilon. Biblioteca reginei Margrethe a II-a conținând mai ales volume din secolul al XVIII-lea. Marea Sală unde se țin vizitele oficiale, banchetele și recepția de Revelion, o cameră ce poate adăposti până la 400 de oameni.

De la Christianborg pașii mi-au fost călăuziți către Casa de aventuri H. C. Andersen. Ce îmi imaginasem eu și ce am găsit acolo! Înainte de a vă povesti despre locul acesta, trebuie să vă spun că Andersen a fost unul dintre eroii copilăriei mele. Am ascultat poveștile lui de nenumărate ori, ca mai târziu să le citesc chiar eu. Mica sirenă,  Porcarul, Degețica, Crăiasa zăpezii și toate celelalte titluri ale lui H.C. Andersen m-au marcat într-atâta încât de acolo trebuie să fi pornit pasiunea mea pentru basme și lumi fantastice. Eram așa entuziasmată că există o Casă de aventuri încât tot ce îmi doream era să dau de ea mai repede să descopăr ce e înăuntrul ei. Ei bine. Dezastru absolut. Nu aș recomanda-o nimănui. E o plimbare pe un hol. De fiecare parte a coridorului se află reprezentări ale poveștilor lui Andersen cu păpuși de plastic de domeniul kitschului, iar lor li se adaugă posibilitatea de a asculta o variantă pe scurt a istoriilor scrise de Andersen. Horror! La fel ca suvenirurile cu scriitorul danez pe care le găsești la magazinele de specialitate din oraș.

Dacă am fost dezamăgită aici, am avut ocazia să recuperez la Planetariul Tycho Brahe. Ăsta loc mișto! Te duci acolo și primești o grămadă de informații despre planete, stele, misiuni spațiale și tot felul de nebunii. Poți chiar să îți construiești propria rachetă și stabili echipajul ori misiunea. Mai ai ocazia să afli și dacă ești un bun planificator. Trebuie să recunosc că aș fi omorât un echipaj, două înainte să construiesc unul care să ajungă pe Marte. Am stat și sub toate constelațiile din emisfera nordică. Am văzut și transmisiuni de la ESA (European Space Agency/Agenția Spațială Europeană). Fain! Dacă sunteți pasionați de SF și știință nu aveți voie să ratați locul.

Ziua mi-am încheiat-o în Tivoli, parcul de distracții deschis în 1843, un loc în care parcă dai de fantastic în lumea reală. Copii alergând fericiți, adulți însoțindu-i, oglinzi care te transformă într-un bufon sau într-un monstru, dacă nu erai deja unul, carusele învârtindu-te amețitor, lanțuri rotindu-te în cer, roți și tot felul de alte nebunii care mai de care mai stârnitoare de senzații puternice. Adrenalina e la mama ei acasă în Tivoli. Culmea e că n-am simțit nevoia ei în seara aceea, astfel că n-am testat toate nebuniile acelea. Altcândva sunt sigură că aș fi făcut-o.

Mi-am continuat plimbarea a doua zi pe străzile micuțe ale Copenhagăi îndreptându-mă spre Rosenborg. În drumul meu spre castel m-am oprit la două biserici, Vor Frue Kirke și Trinitas Kirke, cea din urmă conectată cu Turnul Rotund, cel mai vechi observator astronomic în funcțiune din Europa, construit la cererea regelui Christian al IV-lea. Se deschidea la ora 10:00. La 9:50 deja era coadă la intrare pentru a sui cei 268 de metri pe o scară în spirală ce te scoate la înălțime de unde poți vedea toată capitala daneză și marea. Ah, marea!

Rosenborg, castelul ridicat tot din ordinul lui Christian al IV-lea în stil renascentist olandez, este un simbol al absolutismului. Statui în formă de lei, unul din marcajele regalității în Danemarca, se află la tot pasul atât în curtea fostei reședințe regale, dar și în interiorul castelului care datorită pereților de lemn m-a dus cu gândul la vânătoare și la dulăi alergând după iepuri și alte orătănii. La Rosenborg ai acces la trei etaje, dar și la parte din tezaurul danez care te lasă cu gura căscată. Coroane cu pietre prețioase colorate tronează în centrul încăperilor cum au făcut odată posesorii lor și te poartă cu gândul la lumi apuse. Absolutismul a murit în Danemarca, țară cunoscută, în ciuda monarhiei, pentru viziunile sale deschise – căsătorii LGBT legalizate, femei preot și multe altele care la noi poate vor fi valabile peste ani și ani de acum încolo.

Deși absolutismul a murit în Danemarca însemnele lui sunt prezente la tot pasul. Amalienborg, aflat foarte aproape de Rosenborg, dar și de Marmorkirken, o biserică din marmură în stil rococo în care m-am oprit timp de vreo douăzeci de minute, pentru că arată incredibil și e liniștitoare în același timp, e reședința familiei regale, locul în care am prins foarte puțin din schimbul de gărzi și palatul care m-a impresionat cel mai puțin datorită numărului restrâns de săli pe care le poți vizita și a exteriorului simplist care într-un fel mi-a amintit de palatul regal din Oslo, mult mai mic însă ca Amalienborg.

Pentru o vreme am încetat cu muzeele și m-am îndreptat spre mare, unul din locurile care m-au chemat mereu la ele. Uneori cred că am trăit și prin adâncurile ei mai demult ca Mica sirenă care stă pe țărmul ei și astăzi, biata de ea, e asaltată de turiști de parcă ar fi vreo sfântă ce le va aduce lumina. Nu m-am apropiat și eu, pentru că toată agitația îi știrbea cumva din aura care ar fi trebuit să o înconjoare și pentru că m-am gândit că în locul ei aș vrea liniște și i-aș înjura pe toți cei care se agață de mine de parcă aș fi venit să le dau mântuirea, ca apoi să-mi cumpere reprezentarea la scară mai mică și să mă pună pe raftul unei biblioteci. Nu! Nu am achiziționat statuia de pus în casă. Am preferat să îi las pe ceilalți să dea bani pe un obiect și să păstrez sirena așa cum mi-am imaginat-o eu, nu așa cum am văzut-o acolo, călărită de o droaie de copii și adulți care l-au văzut pe Dumnezeu în ea.

Foarte aproape de statuia lui Edvard Johannes Eriksen se află portul mic cu iahturi, dar și Kastellet, o fortificație ce este la ora actuală zonă militară activă, însă una care permite accesul publicului, astfel că m-am plimbat și eu printre cazărmile roșii tăcute la fel ca întregul complex în care trebuie păstrate niște reguli stricte, doar e vorba de armată și de Ministerul Apărării.

Trei locuri le-am mai marcat în căutarea mea: Muzeul de design unde vezi de la scaune construite de danezi până la obiecte vestimentare din tot soiul de epoci, Charlottenborg unde au loc expoziții de artă – eu am avut ocazia să văd creații ale absolvenților de la Academia de Artă, expunerile lui Christian Boltanski din Take Me (I’m Yours), reprezentație care permite vizitatorilor să-și aleagă din obiectele expuse, artistul mergând pe conceptul că arta e gratuită și aparține publicului, dar și copacul lui Yoko Ono, Wish Tree, unde poți lăsa propria dorință.

Mi-am încheiat ziua cu o plimbare pe Strøget, strada pietonală a Copenhagăi, care m-a purtat spre Piața Primăriei și de acolo către Ny Carlsberg Glyptotek unde am descoperit un mic colț edenic în curtea din spate. Din păcate n-am putut vizita locul care se deschide la 11:00 și se închide la 17:00, dar sper să o fac dacă vreodată mai pun piciorul în Copenhaga.

Trebuie! E un oraș care mai are atâtea locuri nedescoperite…

10+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *