BeFunkyCollagec

Citeam aseară ultimele pagini ale Jurnalului Annei Frank (Ed. Humanitas, 2011) și am găsit acolo niște rânduri care m-au determinat să scriu această postare:

Cine continuă să susțină că situația de aici, din Anexă, este mult mai grea pentru adulți nu-și dă nicidecum seama de enorma cantitate de probleme care ne asaltează, probleme pentru care poate suntem prea tineri, dar care ne presează până-n clipa în care, după foarte mult timp, credem că am găsit o soluție, o soluție care cel mai adesea se găsește ineficientă în fața faptelor, lăsându-se astfel anihilată de ele. Asta-i dificultatea timpului nostru: idealurile, visele, speranțele frumoase nici nu apucă să apară bine, și numaidecât sunt lovite de realitatea atroce și distruse cu totul. E un mare miracol că n-am renunțat la toate speranțele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate acestea, eu țin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor.

Îmi este absolut imposibil să construiesc totul pe baza morții, mizeriei și confuziei. Văd cum încet lumea se transformă din ce în ce mai mult într-un deșert, aud tot mai tare tunetul care se apropie și ne va omorî și pe noi, simt suferințele milioanelor de oameni, și totuși, dacă privesc cerul, mă gândesc că toate astea vor lua iarăși o întorsătură bună, că și cruzimea asta se va sfârși, că pacea și liniștea vor reveni în ordinea lumii. Între timp, trebuie să-mi țin concepțiile la adăpost, cine știe, poate își vor găsi totuși vreo aplicare în timpurile ce vin!

Scriam zilele trecute despre naționalismul dus la extrem – rândurile de mai sus sunt o expresie a suferinței născute într-o fată care a avut neșansa de a trăi efectul unei astfel de ideologii pe vremea celui de-al doilea Război Mondial, dar cumva reflectă și vremurile pe care România le trăiește astăzi, în ciuda faptului că nu se trag din aceeași rădăcină.

Am avut ocazia să văd cu ochii mei cum copiii de la noi din țară suferă la fel de mult ca părinții lor, participând ieri la un eveniment intitulat Educație pentru democrație – Lecția de educație civică, ținut în Piața Victoriei unde am ajuns în jurul orei 15:00. Nu știu cum s-au desfășurat lucrurile înainte de acea oră, dar știu ce am văzut din momentul în care am pășit dincolo de gard (metafora Anexei?): familii cu copii, cupluri, prieteni adunați în grupuri, și eu, singură în mijlocul lor…

Timp de oră, cât am stat acolo, înainte să pornim în marș, Piața era mai degrabă un loc de joacă al copiilor care umpluseră asfaltul cu desene în cretă colorată. Din când în când mai răsunau strigăte ale mulțimii ori vuvuzele, iar apoi tăcerea se lăsa din nou…

La 16:00 (cu aproximație) s-a pornit în marș. Bătrâni, adulți, tineri, copii, toți laolaltă, iar din acel moment tăcerea s-a risipit și strigătele au pornit: Noaptea ca hoții!; Ieșiți din casă dacă vă pasă!; Hoții!; PSD, ciuma roșie!; etc. Aceleași mesaje care au tot răsunat zilele acestea de când s-a dat Ordonanța de Urgență… Dar când auzi copiii strigând, acela e momentul în care ți se rupe sufletul…

I-am însoțit până la Universitate și dacă m-ar fi ținut picioarele le-aș fi stat alături până la capăt (așa cum am făcut în fiecare seară la Colectiv), dar mă aflu în niște timpuri care nu-mi permit să rezist…

Și acum vin acele cuvinte ale mele, care însumează tot ce am eu de spus (la acest moment), în privința lucrurilor care se întâmplă la noi. Consider că această sintagmă a rezistenței este una prost aleasă. Tot văd oameni care au fotografii de profil pe Facebook sau statusuri, folosind #rezist. Nu credeți că am rezistat destul de la Revoluția din ’89 încoace? Mult mai potrivit ar fi #schimbare, pentru că de asta avem nevoie ca stat, dacă vrem ca lucrurile chiar să se întâmple pentru noi.

Avem nevoie de lecția de democrație încă din școli (măcar copiii de azi și de mâine să nu mai fie în situația noastră vreodată), avem nevoie să recunoaștem că problema nu este doar ciuma roșie, ci întreaga clasă politică scăldată în aceeași troacă de porci, avem nevoie să se formeze noi formațiuni politice care să nu mai accepte trecerea dintr-un partid politic într-altul de parcă acest domeniu e un loc de joacă (cum poți fi mai întâi de dreapta și apoi să te dai de stânga? Sigur, când nu ai valorile doctrinei în minte, ci principiul interesului, e foarte simplu…), avem nevoie de un sistem curățit de la cel mai mare la cel mai mic, și invers, ca să ne asigurăm că s-a făcut curățenia reală.

Și acum vine întrebarea: unde zace soluția noastră? Există ea? Pentru că, spre deosebire de Anne Frank, eu nu cred că putem trăi cu speranța că lucrurile vor lua o întorsătură bună, mai ales că proteste am tot văzut (nu la scara asta, dar știu cum s-au încheiat), iar în lipsa unui dialog real între societatea civilă și cei care ne conduc ne vom întoarce unde am mai fost.

A sosit vremea să acționăm, nu doar să protestăm, nu doar să rezistăm! Altfel vom face o reiterare la nesfârșit a Revoluției din ’89, la câți ani distanță rămâne de văzut (iertat să-mi fie cinismul)…

Ce propun eu? Hai să facem o listă cu revendicări! Pentru că degeaba dispare Guvernul roșu, degeaba se dizolvă Parlamentul, dacă la noile alegeri vom avea aceiași candidați…

Astăzi se anunță cel mai mare protest din România. Din păcate nu știu dacă voi putea fi prezentă în Piața Victoriei, dar știu că voi fi alături de voi la ora 22:00, oriunde mă voi afla, ieșind în stradă singură, așa cum am făcut-o și ieri!

E vremea schimbării…

19+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *