coperta_pangeea_blog

foto: razvancoloja.com

Pangeea, toamna e ca o doză bună. O iei, acționează, te transportă într-o altă lume și n-ai mai vrea ca efectul ei să treacă. Romanul lui Răzvan T. Coloja nu e dintre acelea bazate pe acțiune. Se naște altfel și e mai mai intens pentru că autorul se folosește de puterea cuvintelor și de imprimarea unor stări profunde prin acestea pentru a-i da viață.

Pangeea, toamna este un poem epic în care cuvintele curg ușor creând personaje vii ce interacționează într-un spațiu ce pare aievea: Pangeea, un loc mizer în care nu ești niciodată pe deplin în siguranță, reunind o mână de artiști, aducând aminte de stilul de viață al celor ce au trăit în sărăcie doar pentru a crea o artă superioară.

Romanul este scris din perspectiva unui martor care povestește dramele personajelor ce caută ca prin creația lor să atingă desprinderea de lumesc, dar care sunt incapabile să se ridice la înălțimea talentelor lor. Personajul-narator e (în începutul romanului) un exemplu elocvent pentru ceea ce presupune blocajul artistic – ar vrea să scrie, dar nu reușește în ciuda tuturor sfaturilor primite; totuși situația sa se va schimba la 180° până la final, fraza de sfârșit (aceeași cu cea de început) fiind revelatoare:

Apoi, într-o zi am mișcat pixul; întâi încet, apoi din ce în ce mai repede.

Apoi baia a dispărut și e liniște și frig și:

Prima oară când am intrat în camera aceea lungă, tipul mi-a spus doar să iau un ziar sau ce vreau eu și să mă așez într-un colț undeva.

Dacă din punct de vedere al acțiunii nu pare a se întâmpla nimic, personajele sunt cele care reușesc să miște totul pentru că sunt vii – când citești despre Ștefana, Lidia, blondul, Roland, etc ai efectiv senzația că ești acolo cu ei sau că sunt aici cu tine, că ți se plimbă pe alături, că pictează, că dansează, că-și spun dramele (extrem de puternic e momentul în care Ștefana se confesează că vrea să facă un avort). Toți eroii par a fi descriși de niște cuvinte folosite chiar de Coloja în text: …mă gândesc că cei ca ea își trăiesc viața mai intens și se sting înainte de vreme.

O serie de paragrafe mi-au atras în mod deosebit atenția din motive extrem de diferite:

  • să publici o carte pe banii tăi e ca și cum te-ai masturba cu hârtie tipograficăpentru brutalitate și pentru valabilitatea ei în contextul lumii literare reale;
  • Ai scris ceva?”

          Îi spun că nu. Nu am scris.

         În spatele ei, Adriana râde mai tare decât ar trebui și ar fi un miracol ca cel din baie să nu fi auzit. Lidia mă mângâie pe obraz într-un gest care nu se potrivește deloc situației, se uită vreme de două clipe lungi la mine și continuă tot în șoaptă: ”întâi și-ntâi trebuie să te enervezi. Să fii furios că oameni ca ei nu pricep că oameni ca noi fac ceva important. Să te lași redus la stadiul unui hoț care se plimbă noaptea printre mașini și smulge cu ambele mâini capota de deasupra motorului în căutare de bujii și piese de schimb. Să fii cel care fură nu din cauză că nu are ce să mănânce ci mai degrabă cel care ar putea face orice altceva dar a ales să facă asta. Ai o muncă de făcut și doar la asta te pricepi. Iar când cineva îți spune că munca la care te pricepi cel mai bine nu e de interes, atunci să începi să te enervezi. Să lași valuri de furie săți provoace frisoane, să încleștezi din dinți până când îi auzi că pârâie, să respiri pe nas oxigen pur care-ți va ameți creierul și să îți spui că dacă asta e ceea ce vor, asta vor primi. Folosește ura aceea și las-o săți modeleze gândurile, transform-o într-un scop mai înalt. Canalizează adrenalina în așa fel încât mâinile să ți se miște singure iar gândurile să fie nevoie să țină pasul cu ele.” – pentru că orice artist ar trebui să fie plin de furie. Și modul în care Coloja ne spune asta e pe cât de simplu, pe atât de frumos.

Finalul cărții este cel care aduce personajului-martor răspunsul la căutările sale. După interacțiunea cu ceilalți reușește să priceapă că oricât se vor strădui artiștii să își găsească vocea în Pangeea, acest lucru este imposibil, de unde și impactul dramatic al romanului:

Mă uit din când în când la pânza lui neterminată și mă gândesc că aici nimeni nu va duce ceva la bun sfârșit. Nu e ceea ce creezi aici, în Pangeea. E faptul că atunci când pleci ești liber să o faci.

Cuvintele lui Coloja par a spune că trebuie să renunți la ceea ce te ține în frâu pentru a deveni ceea ce ai putea să fii ca artist, desigur o supoziție proprie, căci asta am văzut eu în cuvintele lui când am citit volumul.

În încheiere vă zic atât. Pangeea, toamna este un roman de stare, și ce stare!, care pur și simplu te ademenește în lumea lui, iar dacă vreți să aflați cam care e viața unui artist, citiți-l. O să vă spună multe…

Alexandra Medaru administrator

2 comments

///////////////
  1. Pingback:…şi încă o recenzie ”Pangeea, toamna” | Razvan T. Coloja

    1. Alexandra Medaru

      Mă bucură nespus repostarea articolului. :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *