castel

Călărețul își alergase bidiviul cu nemilă și fără oprire căci drum lung se așternea înaintea sa. Era a patra solie ce pornea cu misivă în mare taină către Stânca Roșie după ce nici una dintre cele plecate înaintea sa nu se mai întorsese cu răspuns pentru Comandantul Harfald.

Fii cu băgare de seamă, pornește pe drumul ocolitor și de vei fi prins distruge mesajul ce îl porți cu tine, îi zisese bătrânul după ce îi înmânase răvașul și sticluța cu o poțiune servind mistuirii epistolei iar Murad bănuise că emisarii zac morți printr-un șanț sau printr-o râpă.

Cât privește scrisoarea, Comandantul nu-i dezvăluise nimic, însă Murad nu era omul care să pună întrebări prea multe atunci când i se dădea o misiune. De-a lungul Înnoirilor în care servise nomirului învățase un lucru și bun: din clipa în care devii soldat tăcerea și supușenia sunt de aur dacă vrei să avansezi, și astfel ajunsese a doua putere în Gărzile Verzi.

Merseră o noapte întreagă prin Câmpiile Turanice, o întindere stearpă în care așezările răsăreau doar lângă puținele oaze încă nesecate. Lumina avea să se ivească curând și căldura înăbușitoare va pune stăpânire pe acele ținuturi adâncind oboseala armăsarului său. Nimica nu era de făcut însă. De aceea dădu bice animalului care se supuse stăpânului ce-l îndruma spre cel mai apusean oraș al Gilhadiei, Turan. De acolo avea să se îndrepte spre Pădurile Tăcute, iar mai apoi, către Stânca Roșie pe care spera să o poată sui fără întâmpinări ostile.

Când Marele Ochi stătu pe cer în cel mai înalt punct, pământul, aerul, totul părea să ardă în jurul lui Murad și calului său. Broboane îi curgeau pe chipul smead, iar cămașa de in i se lipise de trupul tânăr. Sub greutatea sa își simțea armăsarul tot numai sudoare și grija că își ostenise peste măsură animalul îl cuprinse. Încetini ritmul și scrută împrejurimile însă nu văzu nici un colț de umbră unde să se oprească. Hotărî să continue o vreme sperând că vreunul se va ivi în calea lor, dar după un ac sau două de cadran în care pustietatea îi împrejmuise Murad struni armăsarul și cei doi se opriră.

Bărbatul sări din șa și căută plosca în harnașament. Bău câteva guri de apă, iar apoi își hrăni calul hămesit cu unul din merele păstrate în sacul cu de-ale gurii. Merindele erau atinse deja de toropeală și după cum se părea curând nu vor mai fi bune de nimic, iar Murad va fi nevoit să vâneze măcar o dată până la Turan.

Jumătate de ac de cadran mai târziu, când atât călărețul, cât și bidiviul său terminară de mâncat, Murad își reluă poziția în șa, iar cei doi își continuară drumul prin locurile uitate de lume și strivite de arșiță. Uneori, printre arbuștii mititei, mai răsărea câte un șobolan de câmp sau câte un iepure și atunci atmosfera greoaie părea să se îndepărteze pentru câteva clipe, doar pentru a reveni apăsătoare imediat ce micile orătănii dispăreau prin vreo groapă. Astfel merseră vreme îndelungată, iar Murad începuse a se teme să nu se fi rotit în cerc, cu toate că avusese mereu grijă să păstreze direcția de mers ghidându-se după Marele Ochi ale cărui raze pârjoleau neîndurătoare meleagurile acelea, deși scăzuse pe bolta cerească.

Nici spre sfârșitul cadranului luminos arșița nu se îndepărtase, rămânând ca o amintire ce te răscolește dintre umbre. Noaptea se lăsă ușor peste tâmplele obosite ale cavalerului, iar dogoarea îi șoptea că somnul, pe care încerca din răsputeri să-l țină departe, îl va prinde în cuib. Dar Stânca Roșie și Calisa erau încă la leghe și leghe depărtare, iar Murad se ambiționa să meargă mai departe cu o încăpățânare de catâr. Și ar fi continuat multă vreme de n-ar fi fost picioarele ostenite ale armăsarului care după alte câteva ace de cadran refuză să mai înainteze. Nevoiți de împrejurări, înnoptară în mijlocul câmpului. Murad își îngriji animalul, iar apoi își pregăti culcușul pe pământul cald și luă masa, păstrând câte ceva de-ale gurii și pentru zori când aveau să îmbuce ultima hrană rămasă. Se întinse pe covorașul cu însemnele Gărzilor Verzi și privind spre plasa scânteietoare a Celui de-al treilea ochi își spuse ruga către Angor Tra, cerând marelui zeu să-l ducă teafăr la destinație. Curând închise pleoapele și fu tras spre ițele visului.

Se trezi când primele raze de lumină și croncănitul zbuciumat al ciorilor se îmbinară ca un coșmar ce nu îți dă pace. Armăsarul necheză a neliniște, de parcă un pericol îi pândea de dincolo de orizont. Murad cercă locul dimprejur. Nici țipenie de om, nici țipenie de animal nu se zărea în oricare dintre cele patru colțuri ale Lumii. Se ridică și se apropie de cal, mângâindu-i grumazul

Nu-i nimic aici, băiete! îi spuse, căutând apoi să-i dea ceva de mâncare înainte să pornească iară la drum.

Mâncă și armăsarul, mâncă și Murad, iar când terminară ultima fărâmă garda privi îngândurată la bocceaua goală, cât și la pustiul ce-i aștepta să-i tragă în mrejele lui ca o femeie ce te ademenește în patul ei. După ce strânse covorașul și-l prinse în sărsam bărbatul sări în șa și armăsarul se prefăcu în meteor aprins.

Se prinseră într-o alergătură amintindu-i lui Murad de acele unui cadran ce se învârt mereu. Peisajul oriunde priveai era același, însă el spera să se afle pe calea cea bună, purtându-i către orașul de piatră.

Mult mai târziu, când animalul deja era încins și călărețul său ostenit și numai nădușeală, câmpia se preschimbă în lut ars, puținele urme de vegetație se risipiră cu totul, iar vulturii înfometați pândeau la tot pasul.

Începură să înainteze cu greutate. Degeaba se ruga Murad lui Angor Tra. Marele zeu rămânea rece și indiferent la rugămințile sale, iar Ochiul încingea spinarea călărețului care se străduia din răsputeri să nu arunce o înjurătură prin aer. După o vreme nici bidiviul nu îi mai fu prietenos, refuzând să-l ducă mai departe. Murad coborî din șa și își prinse calul de căpăstru.

Nu mă lăsa la greu, băiete! îi spuse el, îndemnându-l să meargă înainte pe drumul blestemat.

24+

Alexandra Medaru administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *