Puneți-vă întrebarea de mai sus și aveți esența romanului lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, publicat de editura ART, o distopie scrisă în 1953 și ecranizată în 1966 cu Julie Christie și Oskar Werner în rolurile principale.

Imaginați-vă o lume în care pompierii nu sting incendiile, ci le provoacă. Adăugați la asta faptul că focurile ard cărți și pe cititorii acestora. Rezultă lumea creată de Bradbury.

Acțiunea este declanșată de întâlnirea dintre Clarisse și pompierul Guy Montag care este dat peste cap de personalitatea ciudată a adolescentei ce pare mai profundă ca oricare dintre cunoștințele sale apropiate. Clarisse trezește în Montag întrebări ce duc la un conflict interior puternic, toate fiind generate de o conversație purtată cu tânăra:

– Ești fericit? îl întrebă ea.

– Ce să fiu? exclamă el.

Dar ea plecase, alergând în bătaia lunii. Ușa din față a casei ei se închise încetișor.

– Fericit! Auzi ce prostie!

Aceeași Clarisse îi povestește despre cărți și despre învățăturile ce se găsesc în ele, iar moartea fetei îl determină să afle ce se ascunde în cele câteva volume furate înainte de incendierea unei case în ciuda protestelor soției sale, Millie.

Lupta sa internă legată de propria nefericire, de sentimentul unei lipse și de vina de a fi contribuit la distrugerea unei culturi, îl va duce pe Montag la întâlnirea cu Faber, un fost profesor de engleză, care îi va explica motivele pentru care volumele au fost interzise și ce se ascunde într-acestea, iar astfel Montag va decide să se opună sistemului.

Ce mi-a plăcut foarte mult la roman au fost tocmai bătăliile purtate de Montag cu sine însuși și adâncimea cărții în anumite pasaje care merg cititorului direct la suflet.

M-a dezamăgit însă ca fir narativ, pentru că, pe alocuri, cartea mi s-a părut o alergătură neclară, mai ales din punctul în care Montag este luat la ochi de pompieri, pentru ca în final să ajungă la oamenii din pădure, care sunt adevărate enciclopedii vii și datorită cărora Montag se va chinui să își aducă aminte cuvintele Ecleziastului și ale Apocalipsei. Le va descoperi pe cele potrivite, care încheie romanul (Ray Bradbury parcă asociază sfârșitul biblic cu finalul unei societăți distopice ce duce către noi începuturi):

Iar pe cele două lumi ale râului crește pomul vieții, făcând douăsprezece feluri de roade și dându-și în fiecare lună rodul. Iar frunzele acelui pom sunt spre tămăduirea neamurilor.

De asemenea, anumite personaje, inclusiv soția personajului principal, nu mi s-au părut suficient de puternic construite, însă per total aș recomanda să citiți cartea pentru ideea din spatele ei și pentru acele fragmente care te ating și te fac să vrei mai mult. Vă las cu o parte din ele:

Montag se întoarse și se uită înapoi spre oraș, întrebându-se în gând:

“Tu ce i-ai dăruit orașului, Montag?”

“Cenușă.”

“Dar ceilalți ce și-au dat unii altora?”

“Nimicnicie.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Fiecare om trebuie să lase ceva după moartea lui, obișnuia să spună bunicul meu. Lasă un copil, sau o carte, sau un tablou, sau o casă, sau un zid, sau o pereche de pantofi croiți de mâna lui, sau o grădină semănată cu plante. Un lucru pe care mâna lui și-a lăsat într-un fel sau altul pecetea și la care sufletul lui se poate întoarce după moarte, astfel încât, atunci când oamenii se uită la copacul sau la floarea cu pricina e și el prezent. Nu are importanță ce anume faci, îmi spunea bunicul, totul e să schimbi în așa fel lucrurile pe care le atingi, încât după ce ți-ai luat mâinile de pe ele, lucrurile să-ți semene. Deosebirea dintre un om care tunde iarba într-o curte și un grădinar adevărat stă în lucrarea mâinilor: tăietorul de iarbă piere ca și cum n-ar fi existat, pe când grădinarul va fi pomenit cel puțin timp de o generație.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…singura lumină fusese aceea a focului de tabără, iar oamenii aceștia erau la fel ca oricare alți oameni care ar fi alergat mult, căutând îndelung ceva și asistând la distrugerea unor lucruri de preț, iar acum, către sfârșitul vieții lor, s-ar fi adunat să privească deznodământul spectacolului și stingerea luminilor. Nu erau deloc siguri că lucrurile pe care le purtau în capul lor ar fi în stare să dea zorilor viitorului o lumină mai curată și mai strălucitoare – erau siguri de un singur lucru, și anume că, în spatele ochilor lor calmi, se înșirau, rânduite ca-n rafturi, cărțile, cu filele netăiate, care-și așteptau cititorii ce se puteau ivi în anii viitori, unii cu degetele curate, alții cu degetele murdare.