Domnișoara Julie (2014) este o dramă scrisă și regizată de Liv Ullman după piesa de teatru de August Strindberg, avându-i în rolurile principale pe Jessica Chastain și Colin Farrell, secondați de Samantha Morton.

Acțiunea filmului este plasată în 1890 în Fermanagh de-a lungul celebrărilor care au loc în timpul solstițiului de vară când Julie, fiica unui conte irlandez, îl seduce pe valetul tatălui său (John) aflat într-o relație cu servitoarea Kathleen, iar aventura dintre aristocrată și slujitor escaladează rapid către căile întunecate ale fiecăruia dintre personaje.

Povestea este una extrem de puternică, nu datorită firului epic, ci din cauza interacțiunii dintre personaje și a trăirilor intense ce se ascund în spatele lor.

Numărul eroilor e limitat, însă suficient, și asta pentru că fiecare tăinuiește tenebre care mai de care mai revelatoare pentru cel care vizionează pelicula.

Julie este tânăra de origine nobilă aparent încrezătoare și plină de ea, gata să-l transforme pe John în sclavul ei cu orice ocazie. În realitate, femeia este o ființă tulburată și nefericită, care ar vrea să evadeze destinului său, însă este incapabilă să se desprindă de întunericul care o înconjoară. Chiar ea recunoaște dorința de a evada și anxietatea care o cuprinde mereu:

Dincolo de acel zid se află o grădină. O grădină secretă. Nu e vânt acolo. Mă duc acolo când sunt neliniștită. Și sunt neliniștită mereu. Mereu tânjesc la alt loc. Nu îți poți imagina cât de diferită aș vrea să fie viața mea.

John, pe de altă parte, este servitorul care a dorit întotdeauna să ajungă mai sus decât îi permite rangul, râvnind inclusiv la Julie:

Julie: Ai fost vreodată îndrăgostit?

John. Nu folosim cuvântul acela. Dar mi-au plăcut multe fete. Și odată, când n-am putut avea o fată pe care o doream, m-am îmbolnăvit. Am fost teribil de bolnav. Ca un prinț dintr-un basm, un prinț care nu poate mânca sau bea din cauza iubirii.

Julie: Cine era?

John: Tu.

Atunci când fata i se dăruiește, se gândește chiar cum ar putea profita de situația ce i-a răsărit în cale, deși este, în același timp, măcinat de mustrările de conștiință legate de faptul că a trădat-o pe Kathleen pe care încearcă să o țină departe de întâmplări, însă eșuează lamentabil.

Kathleen, în schimb, este prototipul servitorului ce își slujește cu credință angajatorul, văzând în clasa de sus un soi de exemplu ce trebuie urmat, pentru că în viziunea ei nobilii sunt fără de pată. Crezul îi este perturbat însă în momentul în care află de cele petrecute între Julie și John, iar descoperirea o dezamăgește cumplit, căci își pierde astfel modelul în care se încredea orbește:

John: Toate acestea nu arată decât că nu sunt deloc mai buni ca noi.

Kathleen: Dacă nu sunt mai buni ca noi, atunci nu există nimic care să ne inspire să devenim mai buni!

Interacțiunea dintre eroi și jocul actoricesc pe măsură te fac să urmărești povestea cu sufletul la gură, mai ales că dramele personajelor desprinse din cotidianul epocii te prind în mrejele lor și nu te mai lasă să te desprinzi până la final. Nu mi-a fost deloc greu să pricep nefericirea din spatele lui Julie care ar vrea să fie iubită, motiv pentru care se aruncă disperată în brațele lui John. De asemenea, John și Kathleen pot fi înțeleși ușor, în ciuda micimii lor – aici apare și contrastul dintre clase, dar și dintre complexitatea lui Julie și simplitatea celor doi, aducând profunzimea acțiunii.

Sfârșitul e intens și tragic, cum e de așteptat. În ciuda faptului că Julie ar vrea să fugă cu John, pentru că îi e dator pentru dezastrul ce i l-a adus (în acele vremuri să te culci cu un bărbat înainte de măritiș constituia una dintre cele mai mari crime pe care o femeie putea să le săvârșească) și speră că astfel se va elibera de cătușele ce o țin în acel loc nenorocit, dorința nu îi este împlinită. Are loc, în schimb, o răsturnare de situație. Stăpâna se transformă în servitoare și valetul îi devine stăpân. John o va trimite către un alt fel de eliberare, aceea care îi va aduce liniștea deplină. Despre ce e vorba, aflați vizionând filmul…

În materie de scenariu, replicile sunt construite să dea intensitate jocului actoricesc și să țină spectatorul ocupat cu ce se întâmplă pe ecran, și aș sublinia faptul că nu a existat moment în care să simt că am fost scoasă în vreun fel din firul epic.

Referitor la scenografie, decorurile sunt întunecate, pe nuanțe de gri și albastru, tocmai pentru a crea o atmosferă greoaie, apăsătoare, care se resimte și în jocul actoricesc, și în regie.

Recomand pelicula, cu toate că nu intră în categoria SF&F, pentru profunditatea ei. Spune multe despre destinele umane, despre suferințe, despre năzuințe și, la sfârșit, sigur veți fi mai câștigați de pe urma ei…