Am văzut într-o postare pe Facebook citatul următor:

Faith is a torment. It is like loving someone who is out there in the darkness but never appears, no matter how loudly you call.

Bineînțeles că mi-a atras atenția și a trebuit să aflu din ce era. Astfel am descoperit că aparține unei drame fantastice din 1957 intitulată Al șaptelea sigiliu (numele original: Det sjunde inseglet).

Nu cred că au trecut zece minute de când am încetat să vizionez pelicula, dar a avut un impact atât de puternic asupra mea încât trebuie să vă spun și vouă măcar câteva cuvinte să vă fac să o căutați. O să fiți mai câștigați. Iar celor care au o reticență izvorâtă din faptul că e un film vechi, le recomand să sară peste ea. Fuck it!

Pelicula asta ar trebui vizionată de cât mai multă lume, chiar dacă stilul regizoral și jocul actoricesc sunt mult diferite de ceea ce știm din prezent. E profundă, îți dă de gândit, te face să îți pui tot felul de întrebări. Din alea despre viață, moarte, credință și lipsa acesteia, iubire, în esență toate acele zbateri lăuntrice care ne guvernează pe fiecare într-un fel sau altul, și nu doar pe noi, ci și pe personajul principal, Antonius Block (interpretat de Max von Sydow).

Filmul regizat și scris de Ingmar Bergman este în esență o conversație purtată de Antonius Block cu Moartea (rol jucat de Bengt Enkerot) de-a lungul unei partide de șah prin care cavalerul încearcă să-și prelungească viața și să afle răspunsurile pentru chinurile interioare pe care le trăiește:

 Is it so terribly inconceivable to comprehend God with one’s senses? Why does he hide in a cloud of half-promises and unseen miracles? How can we believe in the faithful when we lack faith? What will happen to us who want to believe, but can not? What about those who neither want to nor can believe? Why can’t I kill God in me? Why does He live on in me in a humiliating way – despite my wanting to evict Him from my heart? Why is He, despite all, a mocking reality I can’t be rid of?

Dialogul dintre cele două personaje are loc într-o lume medievală lovită de ciumă în care avem ocazia să vedem oameni supuși unor sorți cutremurătoare: Antonius aflat într-o căutare de sine, femeia condamnată pentru vrăjitorie, osândiții la moarte datorită unei boli nemiloase, fanaticii religioși ce se autoflagelează sperând că Dumnezeu se va îndura de ei și îi va lăsa în viață, încornoratul care își caută nevasta, etc. Toate aceste personaje reprezintă decăderea umană, însă e lăsat loc pentru speranță, deoarece în mijlocul unor evenimente tulburătoare există iubirea întruchipată în film de saltimbancul Jof (Nils Poppe) și nevasta acestuia Mia (Bibi Andersson).

Interacțiunea dintre eroi e intensă și curge către o încheiere dramatică, permițând totuși spectatorului să creadă în mai bine. Finalul se constituie ca un soi de imagine antitetică între două elemente aparținând ciclului natural: pe vârful dealului Moartea își dănțuie supușii (Antonius Block, nevasta acestuia și parte din indivizii pe care Block i-a întâlnit în calea lui), în timp ce în vale Viața curge nestingherită (Jof și Mia, alături de copilul lor, își continuă drumul prin lume până când le va sosi și lor ceasul).

Ce mi-a plăcut la filmul ăsta e că redă esența existenței noastre, arătând dramele indivizilor într-un mod care te face să îi percepi de parcă ar fi în cameră lângă tine. Ba, chiar mai mult de atât, ajungi să îți spui: nu sunt eu Antonius Block care își pune întrebările… Nu e dorința lui de a pricepe necunoscutul, de a afla tainele universului de fapt năzuința mea sau a oricăruia dintre noi…

Dacă după asta nu vreți să vizionați filmul, atunci nu știu ce mai e de spus. Poate vă e trailerul de folos:

Vă las cu niște pasaje care mie mi-au plăcut la nebunie, sperâncă v-am convins să pierdeți o oră și jumătate din viața voastră cu pelicula asta, și aștept să îmi spuneți cum vi s-a părut apoi:

 

• Antonius Block: I want knowledge! Not faith, not assumptions, but knowledge. I want God to stretch out His hand, uncover His face and speak to me.

          Death: But He remains silent.

          Antonius Block: I call out to Him in the darkness. But it’s as if no one was there.

          Death: Perhaps there isn’t anyone.

          Antonius Block: Then life is a preposterous horror. No man can live faced with Death, knowing everything’s nothingness.

          Death: Most people think neither of death nor nothingness.

          Antonius Block: But one day you stand at the edge of life and face darkness.

          Death: That day.

          Antonius Block: I understand what you mean.

 

• Antonius Block: I want to confess as best I can, but my heart is void. The void is a mirror. I see my face and feel loathing and horror. My indifference to men has shut me out. I live now in a world of ghosts, a prisoner in my dreams.

 

• Jöns: Love is the blackest of all plagues… if one could die of it, there would be some pleasure in love, but you don’t die of it.

 

• Jöns: Love is as contagious as a cold. It eats away at your strength, morale… If everything is imperfect in this world, love is perfect in its imperfection.

          Blacksmith Plog: You’re happy, you with your oily words. You believe your own twaddle.

          Jöns: Believe it? Who said? But I love to give pieces of advice.

 

Later edit: Eu am găsit filmul pe Cinemagia sub denumirea: Al șaptelea sigiliu. Mi-a zis cineva lucrul următor însă – filmul e un clasic absolut, o permanență a cinematografiei și a fost tradus și difuzat în România în comunism. Titlul consacrat în română e ”A șaptea pecete”. E posibil să dați de el și așa.