În ultima vreme port un război cu mine, nu că ar fi primul, dar probabil e cel mai puternic pe care l-am dat până acum, genul de bătălie care mă face să îmi pun sute de întrebări și să-mi dau seama că nu există răspunsuri…

Oricât de mult m-aș strădui să capăt un fel de înțelegere a întâmplărilor, tot ce primesc e confuzie și neliniște, nopți nedormite și alte gânduri care mă macină. Ca să înțelegeți. Este ora 00:42 și eu m-am apucat de o postare nouă.

De obicei când se întâmplă asta mă apucă furia și nu pot să scriu nici o poveste. Astfel am ajuns să mă întreb dacă personajele romanului meu se vor mai întoarce curând… Cum la București nu-mi căpătam liniștea, m-am decis să-l părăsesc pentru câteva zile, poate aveam să-mi aduc eroii înapoi…

Am pornit pe drumul Brașovului pentru trei zile împreună cu Iulia Albota, colega mea de la Secție, în ceea ce se voia să fie un fel de călătorie de regăsire, cel puțin pentru mine…

    

Aș vrea să pot spune că a fost vacanța vieții mele, dar mai degrabă aș încadra-o la voiajuri de coșmar, pentru că tot timpul am avut senzația că e un fel de blestem deasupra capului meu care nu se vrea plecat și pace. Cum nu-mi place să fac Valea Plângerii pe blog voi scrie despre părțile ei bune…

Sâmbătă am avut ocazia să ajungem la prezentarea cărții Căldura ghețarilor de Nic Dobre apărută prin self-publishing, eveniment care i-a avut ca invitați (alături de autor) pe scriitorul Liviu Surugiu și pe Adina Ailoaiei. N-am putut sta la tot programul, din păcate, însă am achiziționat cartea, deoarece sunt curioasă cum arată un volum apărut în regie proprie și poate voi scrie despre el pe blog după ce îl voi lectura.

Duminică am bătut orașul în lung și în lat, am făcut o sesiune de cumpărături și am achiziționat ceva de care sunt tare mândră, un zeu al vântului totemic creat de Balogh Lászlo (sculptor în rădăcină și pictor). Avea mai multe statui care mi-au ajuns la inimă, însă am ales-o pe aceasta, pentru că îmi plac furtunile la nebunie (natura dezlănțuită, nici un pic de minciună în ceea ce vezi). Și mai e o chestie. Vântul e produs de lună, corpul ceresc care e la fel ca mine: o jumătate luminoasă și alta întunecată. Așa că am într-un fel luna și vântul cu mine în casă acum. Câți se pot lăuda cu asta?

    

Însă ceea ce a făcut călătoria mai bună și a adus măcar pentru câteva ore un fel de reîntoarcere la rădăcini a fost urcarea de luni de pe Tâmpa, zi pe care am petrecut-o singură în Brașov (cum Iulia plecase duminică). Vă spun un lucru, în România să călătorești neînsoțită te face să pari ușor nebună. Să stai la masă în restaurante atrage mila chelnerilor care parcă se străduiau să arate tone de bunătate, probabil pe principiul, vai, sărăcuța de ea. Nu mai spun de prieteni care au rămas cu gura căscată când le-am spus că sunt la Brașov de ziua mea. N-am să înțeleg niciodată. Da! Atunci când oamenii și evenimentele mă obosesc îmi caut singurătatea și mă ascult pentru a mă cunoaște, și cred că toți ar trebui să o facem, să ne luăm timp doar pentru noi, să ne ducem în tenebrele noastre și în locurile luminoase…

Să revenim. Luni am urcat pe Tâmpa, iar acum urmează acea parte de postare pe care am scris-o de pe vârf…

   

Tocmai am urcat Tâmpa într-o căutare a sălbăticiei din care mă trag. Aici, în vârful muntelui mă simt de parcă am ajuns acasă cumva, cu toate că nu de tot și nu pentru totdeauna.

Cum spune titlul. Azi m-am luat la trântă cu muntele, mi-am pus furia în urcare și el mi-a adus pentru un timp liniștea. De-a lungul cățărării am avut clipe când aș fi vrut să cedez, când apa curgea pe mine ca o ploaie împuțită, dar îmi spuneam mergi mai departe, nu te opri. Și-am continuat, și-am ajuns sus de una singură, la fix 28 de ani.

Când cineva vă spune că nu puteți, vă zic eu, pe dracu’, puteți orice. Toți cei care afirmă contrariul sunt cei care s-au lăsat la jumătatea drumului. Dacă am învățat ceva în viață, e că trebuie să te bați pentru ce îți dorești, că oamenii vin și pleacă, și prea puțini îți stau alături cu adevărat, așa că luptă pentru tine și trăiește așa cum vrei.

Pe mine mă tot striga muntele ăsta de dinainte să plec spre Brașov. Îmi tot șoptea că o să-mi dea o mângâiere, că-și așteaptă femeia cu păr de foc. De dimineață, în drum spre el, mă chema iar, și-l vedeam cum mă privește de sus și îmi dădeam seama ce mică sunt eu. Acum, din vârf, perspectiva e schimbată. Sunt la fel ca el și-mi spun că  în ciuda tuturor întrebărilor o să fie bine… Poate e verdele din jur de vină. Sau pietrele de sub picioarele mele. Ori lipsa oamenilor, că e luni și e cam gol pe aici… Mă gândesc că dacă aș avea o casă în sălbăticie, n-aș mai avea nevoie de nimic, poate doar de cuvinte pe hârtie…

Privesc Brașovul și se tot repetă întrebările alea care-mi trec prin cap în ultima vreme, dintre care unele mă macină profund:

De ce ne aduce viața împreună doar ca să ne depărteze iară?

De ce există conexiuni pe care nu le putem pricepe? Și de ce le lăsăm să moară?

Da, sunt legăturile alea numerice, logice, cum ar fi:

1*14=14

2*14=28

3*14=42

42-28=14

Sau:

14+27=41 (acolo unde 27 e o oglindă pentru cele două)

Astea au o explicație matematică.

Dar apoi mai sunt acelea care te duc către adâncurile altuia în niște feluri pe care nu le pot pune în cuvinte, cel puțin nu acum. Legăturile alea profunde care te marchează pe viață și pe care nu le-ai vrea încheiate cu toate că s-au terminat…

Și tot având în minte întrebări, îmi dau seama că nu există răspunsuri pentru nimic, poate doar ironii (cum e faptul că-mi sună telefonul cum scriu rândurile astea și mă întreb dacă n-am chemat eu mesajul cu puterea gândului…).

Uneori a te duce în adâncuri e bine… Dacă Ballirul nu-mi vorbește (ceea ce mă seacă), e o idee care se tot învârte în mintea mea obsesiv și s-ar putea să mă utilizez de elementele de mai sus ca să o scriu. Oscilez încă între a mă folosi de SF&F sau mainstream. Vreau să îl încerc și pe cel din urmă și am de gând să vă arăt o mostră zilele viitoare să-mi spuneți ce credeți (aș fi făcut-o acum, dar postarea asta devine deja prea lungă, și nu știu ce răbdare ați mai avea).

Aș vrea să spun că mi-am găsit liniștea, că personajele au revenit, că mă voi reîntoarce la roman. Nu e așa. Însă sper că într-o zi va fi. Până atunci las mintea să forfotească la ideea asta nouă. Poate voi putea scrie la ea.

Ziua de ieri a fost un coșmar după coborârea de pe Tâmpa. Însă și visele urâte se termină și ce îmi dă speranțe e modul în care s-a încheiat când un necunoscut a arătat un gest de omenie în lupta mea cu bagajele pe care le căram. Întâmplarea a fost cam așa: voiam să pun rucsacul imens în spate, era să vin în nas în metrou, m-a prins și mi l-a pus în spate. Apoi, pentru că îl priveam insistent, m-a întrebat dacă vreau să mă ajute să îl car, cu toate că nu cobora la stația mea. I-am mulțumit și i-am spus că doar îi apreciam gestul atât de rar zilele astea.

Omul acesta mi-a adus un dar mai mare ca oricare altul de ziua mea: speranța că încă mai există lumină dincolo de întuneric și că poveștile mele o să ajungă la voi în continuare.

Închei cu un mesaj găsit pe un zid în Brașov, așa fără legătură, dar poate naște întrebări…