Probabil că e o obișnuință printre artiști să aibă tot felul de obsesii, să găsească fascinație într-un peisaj sau într-o fotografie, într-un obiect sau chiar într-un om. Le am și eu pe ale mele, și cum sunt și scriitoare de fantasy, astăzi vă voi povesti despre armele cu tăiș.

Niciodată nu m-am gândit prea tare cum a pornit fascinația mea pentru lame. Pur și simplu știam că există o atracție între mine și ele irezistibilă. Zilele trecute am stat însă și am încercat să pun cap la cap motivul. Să fi fost oare faptul că pe la 17 ani am avut una în mână și să se fi format atunci un fel de legătură între noi? Să fie faptul că ne știm din alte vieți? Uneori am senzația că am luptat cu anumite arme și că ne cunoaștem bine, bine de tot. Știu. Sună nebunesc. Dar sunt unele lucruri și există și câțiva oameni (puțini) cu care am trăit acest sentiment de te cunosc dintotdeauna. Și dacă nu aveam cum să îi știu de dinainte, poate am stat împreună la începuturile universului și mai apoi, și mai apoi iară. Naiba știe. N-am o teorie finală. Cu toate că simt că s-ar putea să fie aievea, nu știu dacă există vieți multiple, nu știu dacă există suflete pereche, nu știu nimic. Și realitatea e că nici nu o să am vreodată vreo certitudine, pentru că nu sunt creatoarea acestui univers. Așa că nu îmi explic foarte clar nici această conexiune dintre mine și tăișuri, dar ea există la fel de puternică precum pietrele care stau pe loc în fața furtunii nemiloase.

Acesta e probabil și motivul pentru care în romanul la care scriu am mai mulți luptători și o luptătoare care utilizează, în principal, arme cu tăiș. Astfel că o să vă spun despre câteva dintre armele care stau la baza inspirației pentru ce scriu eu în prezent.

1. Anul trecut prin toamnă mă aflam în perioada de documentare pentru roman când colegul meu de la Secția 14, Andrei Duduman (care scrie și el la un roman și se documentează temeinic), mi-a adus o schiță cu trei versiuni ale aceleiași săbii. Denumirea ei în engleză este falchion. Nu sunt sigură de traducere, deși am căutat-o pe net, astfel că prefer să nu fac afirmații păcătoase. Arma aceasta are un singur tăiș, este pentru o singură mână, fiind originară din Europa și folosită între secolele al XIII-lea și al XVI-lea. Este o sabie cu lamă evazată care stă la baza inspirației pentru arma singurei luptătoare din roman.

2. Tot de la Andrei a venit și ideea ca Șleahta mea de luptători, o adunătură ce a purtat cândva bătălii în arene precum gladiatorii, dar care acum e proscrisă de nomir, să folosească arme asemănătoare cu sica, un pumnal lung utilizat de traci și de daci. La origine, sica era descrisă ca o sabie curbată cu o lamă de 40-50 cm, numeroase exemplare regăsindu-se în țări precum Albania, România, Bosnia, Bulgaria și Serbia. În imaginile de mai jos puteți vedea arme preluând forma sicăi.

3. Băieții lui Vorki luptă cu sica, dar conducătorul are o armă la baza căreia stă zwei-handerul german, o spadă pentru două mâini originară din secolul al XVI-lea, care își are originile în longswordul Evului Mediu Târziu. Am ales această armă pentru că e distrugătoare în lupta corp la corp și omul meu o să fie implicat în destule.

Despre armele din carte vă spun doar atât. Pe celelalte le veți descoperi când va fi gata. Între timp vreau să vă mai arăt câteva frumuseți din cele trei enciclopedii pe care le dețin la momentul actual.

4. Rapierul este o armă asociată Renașterii, folosită pentru dueluri, caracteristică nobililor acelei perioade (și dacă mă întrebați pe mine, e una dintre cele mai elegante pe care le-am văzut vreodată). Are origini în Spania și Italia secolului al XV-lea, iar numele său provine din spaniolescul espada robera. Eu vă prezint una dintre cele mai avansate forme ale acesteia, un model din Italia, an aproximativ: 1610.

5. Dacă vreodată voi introduce cavaleria în vreo poveste, am de gând să utilizez broadswordul acesta german, care are preluate elemente de la rapierul despre care scriam mai sus. Arma din imagine e de pe la 1640 și are o lungime de peste un metru.

 

6. Spadele fluture chinezești (de pe la 1850) vi le prezint doar pentru model. Ele sunt eficiente în lupta corp la corp, dar sunt slabe în fața spadelor de dimensiuni mari, având o lungime de doar 56,8 cm.

7. Cum e vorba de model, trebuie neapărat să vă arăt sulița asta indiană de la 1800, care e posibil să fi avut rol ceremonial sau să fi aparținut gărzilor regale. V-am spus sau nu că și unele arme sunt opere de artă?

8. Mandaul malaezian (1880) era utilizat de populația daiacă din Borneo, fiind însoțit de un cuțit micuț despre care se spune că ar fi fost folosit de daiaci pentru a curăța capetele luate dușmanilor. De asemenea, s-ar părea că mișcarea corpului în luptă este asemănătoare cu cea implicată de macetă.

9. Vă mai arăt o operă de artă: un pumnal egiptean funerar. Da! Egiptenii erau așa șmecheri că își permiteau să se îngroape cu tot felul de bogății în piramide. Arma aceasta decorată cu aur masiv îl înarma pe Tutankhamon în viața de dincolo.

10. În situația în care ar fi trebuit să îmi aleg un pumnal pereche pentru un rapier, modelul acesta german de la 1600 ar fi fost una dintre opțiuni. Vârful ascuțit aproape că îmi șoptește că ar vrea să se înfigă în ceva și deja văd un bărbat cu păr lung până la umeri și mustață luptându-se cu un adversar mult mai voluminos ca el și folosind această lamă pentru a-l nenoroci pe idiotul care crede că a învins. Haha!

11. O altă obsesie mare, mare, mare e următorul tip de pumnal: stiletto italian. Vi-l arăt pe acesta de la 1600, care este atipic pentru că are lungimea tăișului cam cât a mânerului, și, de obicei, lama unui stiletto reprezintă trei sferturi din lungimea totală.

12. Vă aduc în timpuri mai apropiate și nu prea fericite. Acest pumnal aparține unui ofițer naval de pe vremea celui de-al Treilea Reich. E un pumnal de prezentare rar al cărui proprietar este necunoscut, fiind fabricat de E. W. Holler din Solingen. Nu este o armă de luptă, ci una decorativă care are drept elemente principale un vas de război, vulturul și zvastica.

13. Frumusețea se află în acest janbiyya/khanjar din Arabia Saudită (secolul al XX-lea) cu mâner din argint. Exemplare similare încă pot fi cumpărate de turiști de la argintarii arabi.

14. V-am înnebunit deja, probabil, cu armele mele. Ne oprim la cele de mai sus, pentru ca la final să vă las în compania uneia dintre melodiile pe care le-am ascultat pe măsură ce scriam despre armele astea. O găsesc potrivită, pentru că nordicii au fost mereu luptători, iar armele au dus întotdeauna la trădări. E ca treaba aia. Niciodată nu știi cine o să te înjunghie pe la spate. Și de cele mai multe ori loviturile vin de la cei pe care îi iubești cel mai mult. Ironic, nu?

Sau cum spun versurile:

I will tear down their holy crown in a vengeful thunder storm,

I loathe their bloody righteous ways

It fills me with despise,

Fueling flames of violent rage,

I will be their world’s demise.

………………………………………………………………………………………………………………………..

I will overthrow the throne

Deceiver!

Deceiver of the gods!