Încă de când eram mică m-au fascinat mitologia și istoria, pentru că în ele zac rădăcinile noastre. Obișnuiam să iau cărți cu nemiluita (acum am vreo opt în jurul meu în care am căutat date exacte pentru articolul acesta) și să mă înconjor de ele ca să pornesc în căutarea vreunui mister sau să descopăr povestea unui nou erou. Era ceva dincolo de fascinație în ei, un lucru pe care atunci nu reușeam să îl înțeleg pe deplin, dată fiind vârsta la care făceam explorările. Acum știu exact ce se ascundea în spatele lor, și anume curajul fenomenal pe care oricare dintre ei îl poseda (că era vorba de eroi mitologici sau de personalități istorice), calitate fără de care sunt convinsă că nu poți să miști lumea oricât talent de orice fel ai avea. Și nu o spun doar eu, zice și Woody Allen în Manhattan (1979) ceva similar: Talent is luck. The important thing in life is courrage (Talentul ține de noroc. Ce e important în viață e curajul – traducere proprie). Vi l-am dat pe Allen drept exemplu, fiind motivul pentru care m-am apucat să scriu articolul acesta de blog. Cuvintele de mai sus văzute într-o imagine pe internet mi-au adus aminte de crezul meu și de eroii pe care îi admir și care m-au făcut să îmi spun că dacă nu există zmei pe lângă mine o să preiau eu curajul de la bărbații și femeile de care m-am îndrăgostit într-un fel în copilărie, mai apoi în adolescență sau în tânără maturitate, pentru a mă preface într-unul la rândul meu, deși nu cu spada și cu scutul în mână. Totuși! Să recunosc. Să fi trăit într-alte epoci aș fi fost cu armele pregătite deși se spune că femeile nu pot lupta ca bărbații și aș fi stat în rândul lor pe câmpul de luptă. Hm. Ba chiar mai mult. I-aș fi condus! Dar nu am prins astfel de vremuri. Nu acum, cel puțin. Dacă există viețile multiple, poate am făcut-o și nu mai știu. Și cum în zilele noastre nu mai e vremea spadei și a scutului, o să vă povestesc de câțiva eroi care se trag din acele timpuri…

Din Legendele Olimpului am aflat întâia oară de războiul purtat pentru Elena lui Menelaus, regele Spartei. Mai târziu, prin liceu, am citit și epopeile lui Homer care cuprindeau, printre altele, și bătăliile dintre troieni și ahei născute din iubirea lui Paris, prințul Troiei, pentru o femeie care îi era interzisă, dar și din dorința de răzbunare a lui Agamemnon, fratele lui Menelaus. Ce poate să facă dragostea! În cazul ăsta, să ridice oștiri, să stârnească morți de ambele părți (printre care Ahile, Aias, Patrocle din tabăra Eladei sau Hector și Paris de la troieni), să implice zei (Poseidon, Hera, Atena, Hefaistos, Hermes, Ares, Apolo, Afrodita, Artemis, până și pe Zeus) și semizei (Ahile). Și să nu uităm cum s-a câștigat războiul cu ajutorul calului troian, șiretlicul lui Ulise, regele Itacăi. V-am spus despre parte dintre cei care au participat la război, deși povestea e mai complexă de atât și nu i-am cuprins pe toți în rândurile mele, pentru că e unul mai ales despre care vreau să scriu, unul pe care mi-a fost imposibil să nu-l îndrăgesc în toată nebunia ce se petrecea între cele două tabere adverse, cu toate că și-a găsit sfârșitul în acest război. Previzibil sau nu, mă refer la Ahile. Fiul muritorului Peleu și a zeiței Thetis era semizeu. Pentru a-l face nemuritor, Thetis îl cufundase în apele Stixului infernal, însă un punct i-a rămas vulnerabil, călcâiul, neudat, de care îl prinsese, punct care avea să-i aducă moartea, fiind rănit de o săgeată otrăvită. Acestuia i se ursise că fie va trăi o viață lungă și anonimă, fie una scurtă și plină de glorie. Își știuse soarta de la bun început și a îmbrățișat-o fără nici un pic de teamă, transformându-se din semizeu în nemuritor. Mai e nevoie să spun de ce îmi place de Ahile?

Un altul care a murit în plină glorie este Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Hr.) (cunoscut și ca Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei), rege al Macedoniei între anii 336 – 323 î.Hr., pe care l-am descoperit într-o carte de istorie în școala generală. Acesta a fost fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei și al Olimpiei, devenind discipol al lui Aristotel, care s-a ocupat de educația sa în domenii precum filozofia, astronomia, matematica, arta, biologia, geografia și politica. Ascensiunea sa pornește pe când avea șaisprezece ani și regele Filip al II-lea îi spune să îl însoțească la asediul din Perinth pentru a-l învăța arta războiului. Retrimis în Macedonia, îndeplinește funcția de regent pentru a menține loialitatea poporului față de rege. Unul dintre momentele de extremă importanță pentru Alexandru este bătălia de la Cheroneea (338 î.Hr.) unde conduce aripa stângă a armatei macedonene, ajutându-l pe tatăl său să înfrângă alianța dintre Atena și Teba și să instaureze hegemonia asupra întregii Grecii. Doi ani mai târziu, Filip este asasinat, lăsând Grecia în haos, iar Atena și Teba încep revoltele. Alexandru își ucide oponenții și reprimă răscoala orașelor grecești care fusese inițiată de Teba (336 î.Hr). Odată restabilită ordinea, începe lunga sa campanie împotriva Imperiului Persan. Trece Helespontul, învinge oștirea persană la Granicos (334 î.Hr.) și Issos (333 î.Hr.) și cucerește Fenicia și Egiptul. După bătălia de la Guagamela purtată împotriva lui Darius al III-lea (331 î.Hr.) cucerește provinciile din centrul Imperiului Ahemenid: Babilonul, Susa, Ecbatana, Persepolis. Planul lui Alexandru era să cucerească India, însă după campania din Nordul Indiei (327 – 326 î.Hr.), moare în Babilon la vârsta de 33 de ani, lăsând în urma sa un imperiu vast ce se întindea din Egipt și Europa până la marginea Chinei, imperiu care este fărâmițat între generalii săi. Ce e fascinant la Alexandru Macedon (cum îmi place mie să îi spun) este că într-un fel se aseamănă cu Ahile, probabil de aceea îmi plac la fel de mult. S-a aruncat în lupte și a cucerit tot ce putea, cunoscând astfel măreția, pentru ca apoi, în ciuda curajului, să moară neașteptat. Poate că asta e treaba cu oamenii curajoși! Mor tineri și în glorie. Dar cine ar vrea să trăiască pentru totdeauna și să fie o umbră pe care nici vântul nu și-o mai aduce aminte?

De Zenobia nu mai știu cum am aflat întâia și întâia oară. S-ar putea să fi fost dintr-una dintre enciclopediile pe care le am pe acasă, dar nu bag mâna în foc. Zenobia (n. 240 – m. ?) a fost regina Palmyrei între anii 266 – 272, extinzând autoritatea Palmyrei asupra Siriei, Egiptului și a unor teritorii din Asia Mică și contestând autoritatea Romei aflată în criza celui de-al treilea secol (235 – 284). Această perioadă a Imperiului Roman este cunoscută drept Criza Imperială, fiind caracterizată de războaie civile purtate de diferiți generali romani care voiau să preia controlul asupra Romei și a teritoriilor romane.

În ceea ce o privește pe Zenobia, există o serie de controverse, și anume: unii istorici susțin că s-ar fi revoltat împotriva Imperiului Roman, că ar fi fost dusă la Roma în lanțuri și că ar fi fost executată la cererea împăratului Aurelian. Există însă surse care nu afirmă același lucru, acestea menționând că Zenobia a contestat autoritatea Romei, dar nici una nu vorbește despre o revoltă. Cert e că sfârșitul ei este incert, iar asta nu a făcut decât să adâncească interesul meu pentru ea. Îmi plac misterele, obstacolele pe care le ai în cale pentru a le descoperi, iar când nu vor să mi se arate, nu fac decât să le apreciez mai tare. Îmi plac provocările și întrebările pe care mă fac să mi le pun. Însă misterul nu e singurul motiv pentru care o adaug pe Zenobia pe lista mea.

Regina Palmyrei, ajunsă la putere după moartea soțului său, Lucius Septimus Odaenthus, cunoștea greaca, latina, egipteana și aramaica și ar fi fost descendentă a lui Dido a Cartaginei și a Cleopatrei a VII-a a Egiptului. Zenobia a știut cum să creeze în jurul ei o plasă de învățați și oameni importanți care să îi permită să își pună în aplicare planurile, iar faptul că Imperiul Roman era slăbit i-a permis să cucerească Egiptul și mai departe zonele anterior menționate. Dacă n-ar fi fost un pericol, probabil că Aurelian n-ar fi intrat în Palmyra recucerind-o, tot așa cum a făcut cu alte teritorii pierdute de imperiu înainte ca el să vină la putere. După încheierea bătăliilor Zenobia a fost dusă la Roma, iar ce s-a întâmplat mai departe rămâne un mister. Cert e că Zenobia e dintre acele femei care a zbuciumat lumea și astăzi se vorbește despre ea…

Vă mai povestesc despre o ultimă femeie (dar nu cea din urmă) care a intrat în istorie mult mai târziu decât Zenobia. Elisabeta I a Angliei și a Irlandei (regină între 1558 – 1603), din dinastia Tudor, fiica lui Henric al VIII-lea și a Annei Boleyn (femeia pentru care Henric a zdruncinat o monarhie și a desfăcut o căsătorie, ca mai apoi să o decapiteze – din nou, ce face iubirea din oameni sau ce fac oamenii din iubire!). Elisabeta I a întrupat absolutismul, și cum l-a întrupat. Regina nu s-a căsătorit niciodată, dar a sprijinit expansiunea colonială a Angliei (cel puțin doi navigatori sunt de reținut – Sir Francis Drake, primul englez care a făcut înconjurul lumii, numit de spanioli, care îl considerau pirat, El Draque; Sir Walter Raleigh care a început colonizarea Americii de Nord) fondând Compania Indiilor Orientale în 1600 (și să nu uităm că în secolul al XX-lea Marea Britanie avea cel mai mare imperiu colonial din lume, deținând peste 1/5 din suprafața terestră a planetei – mi-a folosit Geopolitica la ceva!). De asemenea, a susținut lupta Provinciilor Unite împotriva Spaniei și a restabilit ordinea în Biserica anglicană. Tot în timpul ei britanicii au învins Invicibila Armada (1588). Pe Elisabeta I a Angliei am admirat-o pentru domnia îndelungată și pentru felul în care a reușit să țină frâiele unui regat tulbure, măcinat de luptele interne pentru tron, dar și de problema religioasă dintre catolici și anglicani. Fecioara de fier, i-aș zice, păstrând aura care a înconjurat-o! Tare aș fi vrut să fiu în locul acestei femei. Singură, dar capabilă! Capabilă să schimbe o țară și să intre pentru totdeauna în istorie.

V-aș mai spune și despre alți eroi ce au dăinuit peste secole și secole. Mă tem că sunt prea mulți și timpul prea puțin, iar orele târzii la care scriu această postare pe care o veți citi de dimineață mă îndeamnă să mă opresc aici. Poate cândva voi mai face o trecere prin istorie. Dacă nu mai apuc totuși, vă îndemn acum pe voi să îi căutați și să îi găsiți pe ai voștri…