Stăpânirea peste Tărâmurile de nicăieri continuă și a sosit vremea să umplu iară cronicile ce se vor zugrăvi până când îmi voi fi dat cea din urmă suflare. De astă dată, eu, în chip de conducătoare a acestor meleaguri, voi scrie despre Sfătuitori, învățături și cuceriri de noi teritorii ce s-au petrecut în ultima Înnoireⁱ.

Voi porni cu Sfătuitorii, căci în tagma lor am întâlnit oameni care îmi doreau binele, dar și pe cei care se prefăceau a mi-l dori, iar pe aceia din urmă i-am trimis în exil. Odată încălcate legile ce stau în Cartea Tărâmurilor de nicăieri, nici un Sfătuitor nu are să se mai întoarcă pe meleagurile pe care le conduc, iar numele lor vor fi date uitării. Un călăuzitor care îmi stă aproape de două Înnoiri este Oliviu Crâznic, cel pe care îl respect, îl admir și care mi-a arătat ce înseamnă să fii un bun Stăpân încă de pe vremea când nici măcar nu cucerisem Tărâmurile. El m-a învățat cum să o fac, păcat că alți Stăpâni n-au urechi să audă povețele lui, altfel s-ar scrie Cărțile tărâmurilor lor, în cuvinte bogate și fraze alese, dar tare mă tem că ele au mai rămas doar pentru aceia puțini. Apoi există Sfătuitorii, mai în vârstă ori mai tineri, ce își trădează propriile cuvinte, aceia ce te duc cu vorba, ascunși după măști mieroase, doar ești un Stăpân prea neînsemnat ca să fii respectat, uitând că iscusința se poate ascunde chiar și într-un copil (a se vedea Mozart, doar e unul dintre cei mai cunoscuți într-ale artei). Și mai sunt aceia de fragede vârste de la care poți învăța lucruri nebănuite. Nu degeaba îmi este Valentin Goran Șambelan, iară Maria Bumbar, Sfătuitoare într-ale muzicii, căci o Stăpână trebuie să cunoască multe, cu cât mai multe, cu atât mai bine, de vrea să își conducă meleagurile cu înțelepciune.

Și înțelepciune am căpătat din plin de-a lungul acestei Înnoiri prin învățăturile ce le-am tras, iară în acest ac de cadranⁱⁱ a sosit vremea să vi le împărtășesc și vouă.

Cea dintâi lecție privește făgăduielile deșarte făcute de aceia care ar vrea să stăpânească toate poveștile scrise de conducătorii unui meleag sau altuia, iar pentru a le dobândi te-ar întoarce pe degete Înnoire după Înnoire după Înnoire, doar-doar te vei supune lor. Ce nu știu aceia e că o Stăpână nu se supune, conduce și când pricepe cum stau treburile încheie orice socoteală cu cei ce îi amenință teritoriile – cronicile, Cartea ori poveștile. Locul lor nu e în sertarele scrinului meu, ci înaintea celor care îmi citesc scrierile. Desigur, mai există aceia dispuși să se supună, ruinându-se ca Stăpân, pentru o tocmeală sau alta. Dureroase alianțe apar în astfel de timpuri, însă bucurie mi-e încă în inimă că nu iau parte la ele, deși e și amărăciunea că unii Stăpâni fac asemenea alegeri. Distrugere…și mare necaz am în suflet când asist la distrugerea consimțită a valorii…

Înainte de următoarea învățătură, vă voi da o povață. Luptați pentru propriile voastre teritorii, dar nu și pentru ale altora. Alături de Stăpânul Andrei Duduman, am luptat pentru Alianța noastră, aducând înaintea voastră fiecare Stăpân din ea, cu meleagurile și scrierile lui. De nu le-am fi pus numele în cronicile noastre, oare de câți ați fi știut acum? Și mai rămâne o întrebare…de nu m-aș fi gândit la ei, oare m-aș mai fi străduit să-i aduc pe toți la întrunirile cu alți Stăpâni ori Cititori ai scrierilor noastre? Ca Stăpână nu mă sperie munca și nici nu-mi pare rău de strădania mea, ci mă decepționează ușurința cu care se trădează crezuri, cuvinte. Aceleași măști mieroase în căutare de foloase…

De la acea Alianță mai trag o singură speranță… Ca într-un ac de cadran să primesc un mesaj de la unii dintre Stăpâni, și ei să îmi spună: mi-am scris Cartea. Cel mai mult îmi doresc să o citesc pe cea a lui Mihai Octavian Giulvezan, un Stăpân care știe să pună pana pe hârtie, să creeze imagini, și personaje, și emoție. Lui îi doresc să nu fie dat uitării…să nu se dea uitării…

Nu regret nici o clipă plecarea mea din Alianță. O doream de ceva timp încoace, am rămas pentru cei în care mai credeam, dar timpul mi-a arătat că o fac degeaba, și astfel am pornit pe drumul meu, bătut de puțini, dar unul pe care îl simt al meu pe deplin și care m-a dus la cucerirea de noi teritorii. Tărâmurile s-au extins în feluri pe care nu mi le închipuiam când scriam cronica primei Înnoiri. Neînfricată, am hotărât că poveștile mele nu vor fi uitate în sertare, așa cum ar fi dorit câțiva. Cu același curaj nebun, am pornit Arena culturală, la îndemnul Sfătuitorului meu Oliviu Crâznic, loc în care mi-am propus să aduc înaintea voastră valorile. Am găsit un nou Aliat încă de pe vremea când mai credeam în ceilalți, un Stăpân care conduce EgoPHobia, Ștefan Bolea, un om pe care îl admir și care are niște scrieri pe care poate puțini le-ar înțelege, pline de substanță, inovatoare și din păcate ascunse într-un teritoriu prea mic, ce nădăjduiesc să se mărească… E un Stăpân ce trebuie citit…

Studiile mele au dus la alte întâmplări neașteptate. Tracus Arte mi-a trimis Pragul Doinei Roman, Crux Publishing m-a chemat la GAUDEAMUS 2016 unde am lansat Aer și MSbP de Răzvan T. Coloja, iar în curând voi sta alături de Oliviu Crâznic pentru a aduce înaintea voastră FANTASTICUL DE IMPACT.

Cât despre cea de-a treia Înnoire, faptele să vorbească!

Iar vouă vă las spre amintire următoarele rânduri: câtă vreme voi trăi, mă voi afla pe Tărâmurile mele pentru a aduce cultura acolo unde îi e locul și pentru a vorbi despre adevărata literatură.

Închei această cronică cu versurile Stăpânului Bolea din poezia ție însumi. De n-ar fi fost puse deja pe hârtie… Căci le simt de parcă ar fi fost ale mele…

„mi-s indiferente toate preconcepțiile lor, toate fricile, toată ura nemărturisită
fac ce vreau, nu ce se cere

și-n tot ce fac mă motivează o dorință: să fiu mai aspru, mai sincer și să tai mai adânc”