Afirma Samuel Johnson (n. 1709 – d. 1784), unul dintre cei mai importanți exponenți ai literaturii engleze (poet, eseist, moralist, critic literar, biograf, editor și lexicograf), următoarele: The greatest part of a writer’s time is spent in reading, in order to write: a man will turn over half a library to make one book. Acesta, în ciuda trecerii secolelor, este considerat de compatrioții săi ca unul dintre cei mai de seamă literați ai tuturor timpurilor (Oxford Dictionary of National Biography), iar eu astăzi nu pot decât să aprob afirmația celui care a lăsat în urma sa o moștenire. A Dictionary of the English Language (publicat în 1755 după o muncă de nouă ani, timp în care a lucrat și la alte eseuri, predici sau poeme) a fost considerat până la Oxford Dictionary cel mai important dicționar de limba engleză.

Desigur, Samuel Johnson a avut și alte opere la activ, dar ce mă interesează pe mine în această postare de blog se referă la citatul cu care am pornit și la cei nouă ani de muncă ce au stat în spatele operei sale lexicografice, veți vedea în cele ce urmează de ce…

De când am intrat în lumea literară autohtonă, dar chiar și înainte de acest pas, am remarcat că există un fenomen (la nivel național, dar și internațional) al publicării, tributar cantității, și nu calității.

La nivel internațional, se publică opere care ajung succes de casă (datorită unui marketing strălucit), ca apoi să beneficieze și de o ecranizare din care autorul încasează mult mai mult decât din simpla vânzare. Includ, în această categorie, scriitori precum Stephenie Meyer (The Twilight Saga), E. L. James (pseudonimul Erikăi Mitchell, autoarea Celor 50 de umbre…) sau chiar Stephen King (cu al său Under the Dome și nu numai) care a ajuns să rescrie aceeași poveste doar pentru a scrie și a fi pe piață, că doar aceasta e meseria unui scriitor. Să scrie! Ei bine, trebuie să combat această afirmație, meseria unui scriitor e să scrie atâta vreme cât poveștile lui au ceva de transmis și nu ajung să fie o repetare a aceluiași mesaj, a acelorași personaje, a acelorași idei etc.

Iar aceasta este o problemă pe care o întâlnesc și la noi în literatura fantastică. Nu voi intra în problema textelor scurte publicate în revistele de pe piața autohtonă, în paginile cărora adesea telegrafierea este prezentă, tocmai pentru că nu-mi place să scriu despre telegrame, ci despre literatură. Voi aborda strict ceea ce se vrea cea mai de seamă reușită a unui scriitor – romanul.

Pe zi ce trece, editurile se întrec în a scoate cât mai multe romane de-a lungul unui an, fie că ele suferă de probleme stilistice grave, fie că au goluri în firul narativ, fie că personajele sunt niște construcții de carton care nu transmit nimic. Ideea e să se publice! Să se publice opere care după puțin timp vor fi date uitării, opere de care cititorii nici n-au auzit și de care ar fi bine să nu afle vreodată, că nu am face decât să rămânem fără ei…

O altă problemă hilară e nu numai că editurile se întrec în a scoate cât mai multe romane de-a lungul unui an, ci și autorii care au planuri încă de dinainte de a trece în anul următor: X povestiri, Y nuvele, Z romane! Cineva trebuie să o spună! Cineva trebuie să dea glas! Nu numărul de romane publicate anual te face mare scriitor, ci modul în care scrii și îți transmiți mesajul te aduce la acel rang. O spun clasicii din domeniu!

Și aici adresez o întrebare scriitorilor de acest fel (că mai avem și noi pe meleagurile noastre oameni care au înțeles ce înseamnă procesul coacerii unui roman): știați că există mari clasici care n-au decât un roman la activ de-a lungul întregii lor cariere, fie că vorbim despre literatura fantastică, fie că vorbim despre cea realistă? Iată câteva exemple: Edgar Allan Poe cu The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket (1837), Oscar Wilde cu The Picture of Dorian Gray (1890), Anna Sewell cu Black Beauty (început în 1871, terminat în 1877, 6 ani de lucru la un roman!), Emily Brontë cu Wuthering Heights (1847), Margaret Mitchell cu Gone with the Wind (1936) etc.

De asemenea, există și autori clasici care au publicat mai multe romane, dar care au priceput că pentru a crea o poveste veridică e nevoie de timp, de stil, de un proces al creației real, nu de umplerea paginilor, doar pentru a le umple și a ne intitula scriitori.

Primul care îmi vine în minte este italianul Umberto Eco, dacă tot am pornit Arena culturală cu el: Il nome della rosa (1980), Il pendolo di Foucault (1988), L’isola del giorno prim (1994), Baudolino (2000), La misteriosa fiamma della regina Loana (2004), Il cimitero di Praga (2010), Numero Zero (2015).

Al doilea exemplu ar fi Carlos Ruiz Zafón (contemporan cu noi și scriitor de literatură fantastică, nu includ aici ficțiunea young-adult cu care a debutat spaniolul) cu operele: La sombra del viento (2001), El juego del angel (2008), El prisionero del cielo (2011), El laberinto de los espíritus (2016).

Avem și noi clasicii noștri cu romane publicate la intervale mari de timp. George Călinescu, de exemplu, a scris în toată cariera lui patru romane – Cartea nunții (1933), Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953) și Scrinul negru (1965). Chiar și Rebreanu, între romanul de debut Ion (1920) și cel de-al doilea, Pădurea spânzuraților, a lăsat doi ani să treacă… Și iată-i intrați în istorie!

Încă există scriitori contemporani care înțeleg această problemă, care petrec ani întregi la un roman și sunt luați în derâdere de către colegii de breaslă – a fost părăsit de geniu, e un scriitoraș de nimic sau devine critic pentru că nu mai e capabil să scrie… Problema e că marii critici au fost și mari scriitori. O cam demonstrează istoria! De asemenea, nu prea știu vreun clasic care să nu fi avut stil, să nu fi construit personaje credibile sau să fi avut goluri prin poveștile scrise…

Acestea sunt doar niște exemple, aș putea veni cu multe altele, dar aleg să mă opresc aici. Nu contest că există și scriitori cu adevărat prolifici (spre exemplu: Jules Verne, Alexandre Dumas, Michel Zevaco) care au scris numeroase romane și au intrat în literatura clasică, atât la noi, cât și afară, însă de multe ori aceștia au fost inconstanți la nivelul operelor produse, iar geniile sunt puține, și din păcate nu e nici pe departe cazul autorilor contemporani autohtoni. Așa că vă îndemn la reflecție! Uitați-vă în oglindă, domnilor scriitori și editori, și dați-vă seama unde vă aflați…

A scrie un roman cu adevărat bun nu presupune o înșiruire de cuvinte, ci o muncă îndelungată și asiduă. Poate că vorbele lui George Orwell o spun mai bine ca mine: Writing a book is a horrible, exhausting struggle, like a long bout of some painful illness.