Iată că Arena Culturală a ajuns la cea de-a treia ediție pe care o puteți citi în întregime în EgoPHobia #49-50, supunând analizei romanul Sfârșitul unei iubiri de Graham Greene, dar și ecranizările cinematografice ale acestuia din 1955, respectiv 1999. Mai jos puteți lectura un scurt fragment:

Graham Greene (n. 1904 – d. 1991, pe numele său complet Henry Graham Greene) a fost un scriitor de origine engleză, cunoscut pentru „romane psihologice și de aventuri, cu implicații social-politice, investigând cazuri-limită de conștiință” (***, Dicționar Enciclopedic, vol. II, Ed. Enciclopedică, 1996), dar și pentru interpretarea din perspectivă catolică a temelor abordate în scrierile sale. Greene a studiat la Balliol College, Oxford, iar după încheierea studiilor sale a lucrat timp de patru ani ca redactor pentru ziarul The Times din Londra. Primul său roman a apărut în 1929, fiind intitulat Omul dinăuntru. Succesul l-a cunoscut abia după apariția celui de-al patrulea roman, Expresul de Stambul. A scris în calitate de critic de film pentru publicația The Spectator, unde a fost numit redactor literar (în 1940), iar începând din 1941 până în 1943 s-a aflat în slujba Foreign Office. De asemenea, a fost decorat cu două înalte distincții ale Marii Britanii: The Order of Merit și Companion of Honour. În afară de romane, a publicat volume de nuvele, jurnale de călătorii, piese de teatru și biografii, dar și numeroase eseuri, cronici literare și de film. În 1966 și în 1967 a intrat pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Nobel pentru Literatură. Printre cele mai cunoscute opere menționăm: Puterea și gloria, Americanul liniștit, Omul nostru din Havana, Un caz de mutilare etc.

Sfârșitul unei iubiri (Ed. Polirom, 2013, titlul original: The End of the Affair; traducere și note de Doina Cerăceanu) se încadrează în stilul funcțional beletristic. La nivelul categoriei estetice nu se poate trasa o linie de demarcație clară întrucât anumite pasaje din roman sunt caracteristice comicului sarcastic (mai ales în prima parte a acestuia), altele, tragicului dramatic, pentru ca la finalul operei să ne reîntoarcem la categoria estetică a comicului, dar nu la subcategoria estetică a sarcasmului, ci a celei umoristice, arătând compasiune față de anumite personaje și situații pe măsură ce întâmplările se clarifică. Totuși încheierea este de un dramatism răvășitor, după cum se va observa în cele ce urmează. De asemenea, Sfârșitul unei iubiri aparține genului literar epic și speciei literare a romanului de dragoste, deși însuși personajul principal narator afirmă că avem de-a face cu un jurnal al urii, nu al iubirii.

Romanul lui Greene este modernist prin definiție (cultura modernă raportată la tradiție instituie discontinuitatea care este omniprezentă în opera analizată). De asemenea, Sfârșitul unei iubiri se supune afirmației făcute de H. Friedrich în Structura liricii moderne (E.P.L.U, 1969) că relațiile modernismului cu ceea ce l-a precedat sunt antitetice: „Epoca mai veche se referea în aprecierea operelor cu precădere la calitățile de conținut, descriindu-le prin categorii pozitive. Deprindem din recenziile de poezie ale lui Goethe aprecieri ca: tihnă, bucurie, plenitudine concordantă în iubire, omul e înălțat, are «seninătate lăuntrică», o «privire fericită înlăuntrul realului», ridică individualul la general-uman. Calitățile formale se numesc: însemnătatea cuvântului (conținutul său dă o semnificație, «o limbă strunită» care «procedează cu previziune și acuratețe liniștită»)”. În schimb, modernismul conține suferința, confuzia, solipsismul, izolarea, nestatornicia, elitismul, purismul etc., parte din aceste elemente fiind prezente în Sfârșitul unei aventuri…