Zilele acestea mă delectez cu o carte primită de la scriitorul Andrei Duduman, și anume Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români de Mihai Chiper (Ed. Humanitas, 2016). Până acum am străbătut două capitole. Primul se intitulează Influențe europene și perspective metodologice. Cel de-al doilea, Inventarea tradiției. În cel din urmă există un sub-capitol intitulat Procesul verbal de carență, din care doresc a vă aduce la cunoștință câteva rânduri care m-au convins că volumul merită toată atenția cititorilor și care poate vă vor convinge și pe voi să îl achiziționați (pentru că veți afla din el despre codul de onoare, inclusiv cel al Junimii, despre legislația de la noi, dar și despre dueluri autohtone).

Fragmentul la care fac referință se referă la un proces verbal de carență întocmit de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, redactor la Epoca în 1885. Acesta este adresat unui redactor anonim din ziarul L’Etoile Roumaine în locul căruia Al. Djuvara acceptă să se dueleze, numai că Djuvara refuză să mai continue duelul cu spada, după șase reprize, din cauza oboselii. Astfel apare descalificarea de mai jos, adresată anonimului (care mie îmi pare de-a dreptul pertinentă – atunci când ataci pe orice cale, ai curajul să te și semnezi):

Sunt oameni care, pentru un codru de pâine, pândesc la răspântii și, pitulați în șanțul șoselei, ucid pe călători. Aceștia sunt lași din cauza lenei și a foamei.

Sunt oameni care umblă cu traista intrigei pentru a se recomanda celor mari. Și lingușind, acuzând fără scrupul, intrând în noroi și scuturându-se pe oricine întâlnește în drum, își răcoresc mica lor inimă. Aceștia sunt ambițioși fără nici un dar de la Dumnezeu. Aceștia sunt lașii ce bâjbâie la întuneric după procopseală.

Sunt oameni care acuză pe alții de infamia lor; și, făcând dintr-un lucru de nimic o vină, din vină un păcat, din păcat o crimă, nu se opresc decât când socotesc că au adus pe adversarul lor tocmai în halul în care i-au adus nesimțirea și ignoranța lor. Aceștia sunt lașii condamnați, dar grațiați și cocoloșiți de câțiva puternici cinici. Dar, cel puțin, tot ce fac ei fac pe față. Își declară meseria.

Cei dintâi își primejduiesc capul, cei de-al doilea nu aspiră decât la pomană, cei de-al treilea își vând obrazul. În toate aceste mizerii omenești există și o cumpănă. În tustrele cazurile este un risc de viață ori de cinste.

Dar pe lângă aceste fapte, pe care întreaga lume le cunoaște, s-a descoperit un altul în care lașitatea e o cunoștință nouă pentru mintea omenească.

Un scriitor insultă personal pe cineva într-o gazetă. Scrie; nu dovedește; nu subscrie. Se ia socoteala gazetei; gazeta nu mărturisește autorul; primul-redactor al ei își ia asupra-și responsabilitatea articolului. Își constituie martorii și cearcă a repara insulta pe teren[...]

După cum spuneam mai sus, duelistul obosește, iar drept urmare Delavrancea declară anonimului:

Știu că necinstea merge mână în mână cu lașitatea[…]

Și pentru un necinstit și un laș între baston, palme și… sunt dator să stau la îndoială.

În tot cazul, în ziua în care îți voi afla numele, vei primi neapărat ce ți se cuvine din cele trei părți drepte.

Notă proprie: de s-ar mai lua asemenea măsuri în zilele noastre, mulți necinstiți și lași ar fi scoși de la locul de onoare ce îl au în prezent…