Ușa se trântește în urma lui ca o lovitură de bici…

I-am spus să plece și a făcut-o fără vreun sărut, fără vreo privire aruncată în urmă, așa cum părăsești un om necunoscut cu care ai petrecut vreo cinci minute în gară. În marele joc al timpului cam asta suntem și noi. Doi necunoscuți împărțind viața pentru o vreme, în perioada reclamelor publicitare dintre locul de muncă și acasă. Acasă, o minciună cu patru pereți între care te vâri ca într-un sicriu, când singurele locuri în care ești viu se află prin străzi lăturalnice, bodegi dosnice sau în patul încălzit când el dispare în mijlocul nopții. Atunci, pentru o vreme. Acum, pentru totdeauna.

Lipsa sărutului, intercalarea acelui spațiu gol dintre noi, ele îmi șoptesc cântecul sinistru al sfârșitului. Și-apoi cuvintele mele prin care îi spuneam că nu ne mai putem vedea. Știam că unul trebuie să fie mai puternic. Știam că doar eu pot fi aceea. Ce nu știam era cum o să mă ucidă acele vorbe rostite pe repede înainte, de parcă aș fi vrut să se termine odată totul, cu toate că nu voiam deloc…

Stau pe patul rece și privesc tenebrele de dincolo de geam, în care de atâtea ori m-am regăsit înainte, și de data aceasta mă sperie, la fel ca furtuna iscată afară, cu tunetele și fulgerele ce o însoțesc, și parcă ea este ca mine, și parcă eu sunt ea… Oare o ști tot ce zace în mine? Oare o ști cum mi-am ales singură calea crucificării, așa cum Hristosul în care se încred atâția s-a suit pe stâlpul de lemn, primindu-și curajos piroanele și loviturile? Curaj…nu-i decât un cuvânt pentru ce zace dincolo de frică, boala care ne roade pe toți pe dinăuntru, până devenim rămășițe a tot ce am fi putut fi cândva. Cadavre vii…

Sunt atâtea în capitala împuțită în care m-am născut, pe străzi, în metrouri, chiar și printre colegii de muncă. Îi văd dimineața, venind robotic la un birou pe care îl urăsc, trântind gențile pe masă sau pe alături, deschizând calculatoarele și tastând de dimineața până seara ca un scriitor ce pune cuvintele într-un manuscris, unul care nu va ajunge vreodată la altă pereche de ochi. Și-atunci mă apucă mila față de ei, ș-apoi îmi dau seama că sunt prinsă în aceeași soartă ironică și cumva mila pentru ei e și cea pentru mine… Milă, n-am timp pentru asta acum. Nu mă pot gândi la asta acum, căci de o fac…

Aș vrea să schimb cumva destinul. Aș vrea să întorc cele zece minute scurse de când a ieșit pe ușă și să-i spun cu totul altceva: Rămâi! Dar n-am bagheta ori incantația care să mi-l aducă înapoi. Ce n-aș da să o am! Ce n-aș da să fiu o vrăjitoare din poveștile citite în copilărie, una care învinge destinul și zeii și toți demonii ce-i stau împotrivă. Cândva credeam că eram. Acum nu mai știu. Cu toată plecarea lui…acum nu mai știu…

Mă dau jos din pat, altarul nostru spre care Dumnezeu se uita invidios cândva, de un timp nici nu-și mai aruncă privirea pe aici, și mă îndrept spre fereastră, o oglindă către vijelia de afară – o furie de femeie, a mea, a ei, a alteia, naiba știe… În fața lor ajungem toate la fel, vânzătoare de inimi puse pe tocătoare, gata oricând să fie sfâșiate…

Nu te mai întoarce, cum am rostit cuvintele, un harachiri autoimpus, m-am întrebat dacă știa ce fac sau dacă mă va crede o nemernică fără inimă precum alții înaintea lui. De dinainte să ne dăm primul sărut, într-un local prăfuit, după ce toată lumea plecase, mă citise ca pe o carte deschisă, poate mă cunoștea mai bine decât o făceam eu, poate vedea ce nu vedeam eu, poate… Iar în acel ultim moment mi-aș fi dorit să-mi spună înțeleg de ce faci asta… N-a zis nimic, doar a plecat… A plecat ca un gând ce trece și nu mai reapare și mă tot chinui singură, întrebându-mă unde e și ce-și spune… S-o măcina la fel ca mine, o fi mai cinic, mustăcind asupra unei victorii facile, una ce a adus numai pierdere, cine e cinic acum?

Dacă-ar ști cum îmi tremurau mâinile, picioarele și inima cum spuneam vorbele acelea ce atârnă mai grele ca pietrele de moară… Mă ascunsesem sub cearceaf încercând să par nepăsătoare și pare-se că m-a crezut. Mi-am îndeplinit rolul cu brio, amintindu-mi de vorbele lui, ai fi putut să te faci actriță… Nu s-a înșelat iară, talentul îl posed, rolurile le urăsc însă, false, toate niște expresii ale lui poate, dacă, aș vrea…