Mulți s-au întrebat după vizionarea filmului Phantom Thread cine a stat la baza personajului principal Reynolds Woodcock, un renumit designer al Londrei anilor ’50, interpretat de Daniel Day-Lewis, nominalizat la Oscar pentru rol principal, un rol care îi iese de la prima secvență a peliculei până la cea din urmă.

Nici nu contează dacă personajul a fost sau nu inspirat de vreunul dintre artiștii marilor case de modă, căci scenaristul și regizorul Paul Thomas Anderson a reușit să scrie o poveste tulburătoare și verosimilă, ținând cont de toate aspectele care fac o poveste credibilă. Nu există fracturi logice în desfășurarea acțiunii, personajele interacționează potrivit personalităților construite de scenarist, jocul actoricesc transpune pe ecran exact ce a dorit regizorul să transmită, ceea ce îi conferă lui Paul Thomas Anderson următorul atribut: acesta este un magician al cinematografiei ce reușește să supună actorii baghetei sale regizorale, actori care astfel transformați captivează privitorul pe toată durata filmului.

Deși pelicula pornește într-un ritm lent, Phantom Thread reușește să redea atmosfera Londrei anilor ’50, nuanțat, prin intermediul jocului actoricesc superb al celor doi protagoniști: Vicky Krieps (în rolul Almei Elson) și Daniel Day-Lewis (în rolul lui Reynolds Woodcock). Nici Lesley Manville, care o joacă pe sora lui Woodcock, nu se lasă mai prejos.

Reynolds este designerul unei case de modă recunoscută de cei bogați și puternici, mare parte din societatea bună londoneză fiind fidelă pieselor vestimentare produse de acest bărbat care se agață de rutină pentru a face față mintii sale turbulente.

Povestea care se relevă treptat spectatorului nu este numai despre modă, fiind și o dramă despre creație, pierdere, boală, iubire, subliniată mai ales prin intermediul unei relații deloc obișnuite ce se naște între Alma și Reynolds, cel care pune stavile pentru a nu ieși din acel ritual atât de necesar pentru a putea crea, și fiind astfel reticent și rece cu tânăra fată.

Pe parcursul desfășurării acțiunii, spectatorul va descoperi că Reynolds se confruntă cu o tulburare obsesiv complusivă, având gânduri (obsesii) și comportamente pe care nu și le poate stăpâni, comportamente ce apar ca un răspuns la acest tăvălug de gânduri, astfel că Alma îl roagă: Whatever do you do… do it carefully.

Avem de-a face cu o poveste de iubire toxică redată din perspectiva Almei care, stând într-un fotoliu, povestește doctorului Hardy cum este să trăiești cu un om ca Reynolds:

Reynolds has made my dreams come true. And I have given him what he desires most in return.

And what’s that?

Every piece of me.

Din primele cadre se poate observa inclinația lui Reynolds către rutină, până și sora lui sau personalul trebuind să se supună rutinei, metoda prin care designerul încearcă să facă față bolii sale. Apoi un alt cuvânt îi poate fi asociat: răceala. Uneori, Reynolds pare să fie cu gândurile într-altă parte decât la evenimentele prezente. Alteori, arată sfârșit, mai ales când trebuie să facă ceva ce îl scoate din rutina sa obișnuita, și în asemenea momente este incapabil să își ascundă adevăratele sentimente. Tot Reynolds este cel care suferă de o anxietate teribilă apărută după moartea mamei sale, moarte care încă îl apasă puternic. Singurul lucru care îi mai alină suferința este crezul că cei morți au grijă de cei vii.

Nici după ce o cunoaște pe Alma nu vrea să își părăsească rutina. Cei doi stau în dormitoare separate, iar momentele de intimate sunt rare, ceea ce o face pe Alma să își pună întrebări, pentru că ea își dorește spontaneitate și simte barierele pe care Reynolds le-a ridicat prin regulile lui.

Când nu reușește să îl scoată din tiparele lui cu o cină pe care i-o pregătește într-o seară, Alma se gândește la o metodă brutală prin care să îl facă dependent de ea: expunerea lui Reynolds la sursa anxietății sale. Îl îmbolnăvește și îi distruge una dintre rochii, vindecându-l și reparându-i creația, făcându-l astfel să creadă că are nevoie de ea, și numai după acest eveniment cei doi se vor căsători.

Dacă viața pare să curgă pe un făgaș normal din acest moment, finalul perturbă spectatorul prin răsturnarea de situație. Aflăm că Reynolds este expus temerilor sale în mod repetat de Alma, cea care îl iubește și îngrijește, Alma despre care spectatorul nu are ocazia să afle prea multe, Alma care e posibil să sufere de MSbP, un sindrom în care bolnavul convinge o altă persoană că cea din urmă are o boală mentală sau fizică de care cel dintâi se îngrijește. Grăitoare în acest sens sunt cuvintele Almei din scenele de final:

I want you flat on your back. Helpless. Tender. Open. With only me to help. And then I want you strong again. You aren’t going to die. You might wish you’re going to die, but you aren’t going to…

Finalul are o notă incertă, poetică, într-un cadru luminos, antitetic celui pe care se desfășoară acțiunea: un cadru gri, apăsător, dar potrivit pentru secretele care ni se relevă de-a lungul filmului despre cele două personaje, personaje care vor marca pe oricine se decide să urmărească pelicula.