Uneori viața te poate duce pe niște cărări pe care tu nu le-ai fi ales niciodată, niște drumuri pe care ți-ai dori din toată inima să nu te afli, dar când răsare în calea ta o deturnare de la ce ai fi vrut să se întâmple, nu poți decât să reziști și să lupți cu orice mijloace ai avea la îndemână pentru a rămâne aici, pentru a nu pleca prea devreme, pentru a face în continuare tot ce iubești. Și pentru tot ce s-a petrecut în ultimii trei ani și jumătate eu nu am avut decât scrisul, acestă unealtă prin care îmi vărs pe hârtie gândurile, emoțiile și viziunile asupra lumii, culturii, literaturii, această unealtă ce mă însoțește de la zece ani și care mă va însoți mereu pentru că eu sunt furtuna și furtuna are nevoie să își desfășoare valurile și turbulențele, uneori înecând, alteori salvând.

După cum spuneam zilele trecute pe Facebook volumul liric Sevraj este și el despre o furtună, pornită cu ani în urmă și intensificată într-o noapte în care credeam că voi muri, aceeași noapte în care am scris poezia ce dă titlul volumului, printre stropii de transpirație și palpitațiile unei inimi ce voia să iasă din piept și să mă dea gropii. Dacă această primă poezie s-a scris atunci și inițial voiam să o includ în volumul Demoni și demiurgi (mă bucur că nu a ajuns acolo), celelalte au venit mult mai târziu, scrise mai toate în tramvaiul 41.

Prima variantă a manuscrisului era gata anul trecut. Dar să revin în povestea acestui volum pentru a-l finisa a fost un proces dificil datorită tuturor imaginilor și amintirilor pe care le conține. Până acum câteva săptămâni nu mai reușeam să revizuiesc cea de-a doua jumătate. Așa se întâmplă când te mistuie o boală și un loc de muncă ce ar vrea să ia totul de la tine. Și ai face bine să nu le dai totul și să pleci când știi că manuscrisul are șanse să rămână doar un manuscris ascuns într-un sertar și că nu e ce îți dorești după tot ce ai îndurat înainte, în timpul și după scrierea lui. Căci o maladie odată instalată nu te mai lasă niciodată, dar cât mai contează asta pentru un scriitor când oricum simte că și el face parte din povestea cu urechea lui Van Gogh?

Când natura încă are culorile unui tablou de Van Gogh…

Datorită evenimentelor din ultimii ani am ajuns să cred că vindecarea nu zace în nici un spital, în nici un oraș, că ea și liniștea se găsesc doar în mijlocul naturii, astfel că am plecat departe de București pentru a pune punct acestui volum și pentru a regăsi niște lucruri pe care le credeam pierdute. A fost una dintre cele mai dificile călătorii, cel puțin în primele două zile cât am fost singură acolo, pentru că ele au fost pline de ghinioane peste ghinioane, care cumva mi-au stârnit nefericirea, dar era tocmai acea nefericire de care aveam nevoie, acea stare care să mă ghideze înapoi către tot ce se regăsește în Sevraj. Poate ar trebui să mulțumesc ghinionului, pentru că el m-a ajutat într-o noapte pe furtună să pun la punct forma finală a manuscrisului. Fiecare picur care curgea și lovea pământul parcă se unea cu atingerea colii de către pixul pe care îl țineam în mână care stabilea dacă am ajuns la ce trebuie, dacă mai e de lucru, dacă am ordinea potrivită a poeziilor. Mintea mea, transpusă prin acel instrument de scris, a decis. Și am devenit una cu munții, cu apa vijelioasă, cu pixul, cu acea încăpere în care mă ascunsesem, departe de oameni. Singurătatea m-a însoțit de multe ori în timpul evenimentelor din Sevraj, singurătatea m-a însoțit și în acea noapte. Și astfel vă pot spune că singurătatea este uneori unul dintre cele mai bune lucruri pe care îl poate avea un om.

Abia după ce pus capăt manuscrisului, am reușit să revăd natura așa cum o vedeam într-alte dăți, ca într-un tablou de Van Gogh ori Monet, cu culori vii, oferindu-mi o liniște de care mai avusesem parte doar în Danemarca, o liniște pe care rar am trăit-o în ultimii trei ani.

Am putut să stau la umbra copacilor, citind după ani și ani de zile un roman întreg în norvegiană. Am reușit să merg pe traseul ce duce spre Gura Diham și să mă bucur de soare, de munți, de omul care mi-a fost alături în perioade dificile din viața mea, așa cum nimeni altcineva nu mi-a fost. Și am reușit să mai aflu povestea altui scriitor, făcând…

O vizită într-un conac ce ascunde peste 12 000 de volume

În ultima zi petrecută la poalele munților am vizitat Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” din Bușteni, care este găzduit de casa în care scriitorul s-a statornicit în 1937, îndeplinindu-și un vis de mai demult, căci prozatorul afirma că pentru a-și scrie opera literară are nevoie de izolare. Cât de bine am putut înțelege ce voia să spună, și prin aceasta, și prin acea afirmație conform căreia orașul îi servea în activitatea ziaristică ca „post de observație”. Aici a trăit până când s-a stins din viață, casa fiind apoi donată statului de succesorii săi, care au cerut ca în acest loc să fie realizată o instituție culturală. Și ce instituție!

Muzeul este plin de:

• opere realizate de diverși artiști plastici precum Oscar Han (care i-a dăruit trei sculpturi: Horia, Cloșca și Crișan), Iser, Jiquidi sau Demian;
• o colecție de peste douăsprezece mii de volume, dintre care vreo două mii în franceză;
• ilustrații din cea de-a doua ediție a volumului Fram, ursul polar;
• opera scriitorului în ediții princeps;
• piese grafice realizate de Cezar Petrescu și multe alte obiecte interesante.

Însă dincolo de toate acestea, scriitorul în sine este un personaj misterios care avea obiceiul de a se retrage la etaj pentru a scrie. Și, cu toate că avea încăperi mari și luminoase unde și-ar fi putut desfășura activitatea, obișnuia să se închidă într-un birou micuț, slab luminat, în care lucra aproximativ șaisprezece ore pe zi. Și iar am simțit că există între mine și acest om care s-a stins în secolul trecut o asemănare, aceea că dacă facem ceea ce ne face fericiți nu avem nevoie de un spațiu prea mare atâta vreme cât avem alături pana de scris / pixul, colile și cărțile pe aproape. 

Recunosc că într-un fel i-am invidiat biblioteca (mi-aș fi dorit să îmi permit să îmi cumpăr două mii de volume în limba franceză sau în alte limbi străine pe care le cunosc), veranda unde putea să își bea cafeaua ori ceaiul liniștit, grădina din apropierea munților, și mi-aș fi dorit să am posibilitatea să trăiesc într-un astfel de loc. Deși trebuie să admit, mai mult mi-aș dori o colibă în mijlocul sălbăticiei…

Și mai e un lucru care m-a marcat profund, pe lângă toate acele volume princeps văzute în vitrinele de la parter, și anume afirmația lui George Călinescu despre scriitor: „Cezar Petrescu, ca om, trăiește din cultul prieteniei, din afecțiune”. Iar toate cărțile primite de scriitorul ce trăia lângă munți de la alți autori nu au făcut decât să confirme ce a spus cândva Călinescu. 

Cu aceste cuvinte am plecat de acolo, dorindu-mi ca tot mai mulți dintre noi să trăim din același cult, pentru că viața e scurtă, pentru că ea ne poate fi luată oricând de un Sevraj, de un accident sau din alte cauze, pentru că oamenii pe care îi iubim pot dispărea oricând sau ne pot părăsi, pentru că deși nu există vindecare completă, tocmai lipsa ei te poate face mai puternic și te poate ajuta să scrii cu o profunzime pe care o capeți datorită lumii și a experiențelor prin care treci.

Deși o notă tristă însoțește această postare de blog, în acord cu atmosfera volumului pe care tocmai l-am încheiat, există și o mare bucurie să știu că manuscrisul e gata de trimis la edituri. Să fie într-un ceas bun!