Vine o vreme când tot ce cauți e liniștea. Mai ales când doctorii ți-au tot răpit sănătatea în loc să ți-o dea. Mai ales când există oameni pe care i-ai crezut prieteni și care te-au dezamăgit, pentru că tu le-ai fost alături când se plimbau prin spitale, dar reciproca nu s-a mai întâmplat. Mai ales când pierzi anumite lucruri prețioase pentru tine, însă nu mai e cale de a le recupera, pentru că nu toată lumea are capacitatea de a asculta, a înțelege, a ierta… Și atunci e mai bine să iei o pauză de la toți și de la toate: de la medici incompetenți, prieteni de ocazie, o societate care roade din tine prin vâlvătaia urii față de tabăra adversă, o vâlvătaie de care nu mai vrei să ai parte în viața ta. Pentru că ți-a ajuns! Și vine astfel un timp când e mai bine să pleci, să îți recapeți sănătatea și liniștea, cu toate că peste mări și țări te așteaptă oameni pe care îi iubești și la care te vei întoarce într-o zi.

Da, rândurile de mai sus sunt despre mine, și dacă nu vreau să intru în detalii mai multe, trebuie să spun că la sfârșitul săptămânii trecute am ajuns pe țărm danez, după ce cu o zi înainte vizitam camera de gardă a unui spital din Danemarca. În ultimii ani am fost în multe camere de gardă de la noi… Niciodată nu au găsit o rezolvare. Aici într-o oră mă puseseră pe picioare pentru problema pe care o aveam. La noi aș fi așteptat cel puțin câteva ore să mă primească, ca abia apoi să vadă ce am și, în cele din urmă, m-ar fi trimis acasă cu o prescripție ineficientă. În ultimii ani am vizitat spitale peste spitale peste spitale. Medici peste medici peste medici. Am primit diagnostice peste diagnostice peste diagnostice. Și tratamente peste tratamente peste tratamente. Iar prin experimentele doctorilor probabil m-am mai procopsit cu ceva ce nu aveam înainte. Și cu încă un un diagnostic greșit.

Noroc cu camera de gardă daneză! Noroc cu ea! Și cu prietena mea cea mai bună, Oana, că am putut și eu să revăd marea și să mă plimb prin apele ei…

Marea! Marea, la fel ca munții, este locul în care pot să scap de tot ce mă frământă. Privind imensitățile ei, capăt răspunsuri. Privind albastrul ei, știu că singurul mod în care trebuie să trăim e pentru și prin iubire. Simțind mirosul ei sărat, îi aud chemarea, și parcă aș vrea să mă transform într-o ființă marină și să nu mai am de-a face cu oamenii…

Însă mai sunt și cei puțini. Cei pentru care aș rămâne. Cum e Oana, care e aici și care a fost mereu lângă mine, chiar și când eram departe una de alta. Cum e Andrei, care e acolo și care e lângă mine, chiar dacă acum suntem departe unul de altul. Cum se inversează rolurile uneori… Și mai sunt și ai mei… Și mai sunt și alții…

Dar astăzi scriu cu precădere despre Oana, pentru că a fost, este și va fi mereu prietena mea cea mai bună. Cred că nu există om în lumea aceasta să fi avut un prieten mai bun. Dacă eu sunt Micul Prinț, ea e trandafirul meu. Și ea e cea care a rămas cu mine, deși în 2010 a trebuit să plece din țară. Și tot ea este cea care m-a făcut fericită de nenumărate ori. De data aceasta, ducându-mă să văd marea într-o duminică.

Pe plaja daneză am regăsit liniștea! O liniște pe care mi-aș dori-o și pentru țara noastră. Nu doar pe litoral! Ci și în orașe! Peste tot. Mi-aș dori ca oamenii să se comporte altfel în și cu România. Să fie mai blânzi între ei. Să fie mai blânzi cu țara lor. Dar ne-ar trebui un nivel de civilizație care e mult prea departe de noi…

În acea zi m-am gândit la multe. La cum e să ai cu tine doar tricoul lui negru în ghiozdan, la cum trăiesc atâția români departe de casă, la cum am pierdut unele lucruri, dar le-am recăpătat pe altele. Și tot în acea zi am scris. Și voi mai scrie de pe tărâmurile daneze o vreme…

Despre ce am scris. Despre ce scriu… Nu e timpul să aflați acum…

Acum e timpul pentru liniște. Mulțumesc, Oana, pentru liniște!