Am tot vrut să scriu despre incursiunea pe tărâmurile vieții de dincolo, dar uneori e nevoie ca anumite senzații, anumite trăiri, anumite experiențe să se sedimenteze înainte de a le așterne pe o coală sau de a le pune pe un blog. De aceea, am lăsat timpul să curgă, iar acum nu fac decât să retrăiesc amintirea unei zile în care doi scriitori se suie în mașină, fără date mobile, fără hartă, cu notițe pe o foaie, vrând să ajungă la cea mai mare fortăreață vikingă aflată în Danemarca.

Dacă am fi reușit, toată lumea ne-ar fi considerat acum niște supereroi. Dar a trebuit să ne recunoaștem limitele și să acceptăm că pașii nu ne vor fi purtați într-acolo, așa cum ne-am fi dorit, ci spre Aalborg și, mai departe, spre cimitirul în care poți să râzi cu cei trecuți în lumea ailaltă și să te amuzi de femeia cu coasa, pentru că moartea nu-ți pare deloc moarte, iar mirosul ei nu duhnește, deși te plimbi pe meleagurile ei…

Trebuie să spun, înainte de toate, că Aalborg este un oraș cu iz învechit, un oraș liniștit, în care m-aș muta și mâine. De fapt, orice așezare împodobită cu istorie, clădiri vechi îngrijite și spații naturale, aproape la fiecare pas, e un potențial loc în care aș vrea să trăiesc, pentru că orașe precum Bucureștiul mă înfurie și le-aș părăsi fără să stau pe gânduri dacă nu ar fi acolo oameni pe care îi iubesc.

Străzile curate, pline de magazine micuțe ne-au dus la Aalborg Historiske Museum pe care aș fi vrut să îl vedem într-altă zi. Din păcate, Muzeul de Istorie s-a dovedit a fi dezamăgitor prin comparație cu altele similare: e mic, conține puține exponate, nu există descrieri în limba engleză (ceea ce e un dezavantaj pentru cei care nu înțeleg daneza), iar expoziția nu are nici un fir istoric logic. Puține lucruri m-au impresionat:

• spada călăului;
• reconstrucția unei camere medievale;
• sala de clasă;
• câteva exponate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În schimb, la finalul vizitei, dacă erai dispus, puteai completa un formular prin care să îți exprimi părerea despre ce s-ar putea îmbunătăți. Este un lucru pe care l-am remarcat la danezi și pe care îl apreciez, deoarece se ține cont de astfel de chestionare. Un exemplu cât se poate de clar e cel al Muzeului Moesgaard, despre care am mai scris. În 2013, în apropiere de Aarhus găseai un conac și un domeniu unde te puteai plimba în voie pentru a vedea inclusiv tumuli datând cu secole și secole în urmă. Astăzi lângă vechiul muzeu s-a dezvoltat o clădire modernă cu expoziții interactive, ce te poartă prin mai multe perioade istorice, iar locul este unul dintre cele mai impresionante din Danemarca.

Nu mai spun că timpul alocat completării ne-a fost răsplătit. Puteam bea ceai, cafea, ciocolată caldă și ne puteam delecta cu bomboane, care într-alte condiții s-ar fi plătit. Și, pentru a sublinia încă o dată ospitalitatea daneză, trebuie să adaug că tot doamna care se ocupa cu primirea vizitatorilor a fost atât de amabilă încât ne-a indicat pe o hartă drumul către Lindholm Høje Museet, aflat dincolo de fiord.

Da, dincolo de apele reci, pe un deal se găsește cea mai mare necropolă vikingă din Scandinavia, iar în apropierea ei a fost construit și un muzeu nu foarte mare, cu două etaje expoziționale ce te poartă prin mai multe epoci, pornind de la cea a pietrei și mergând până la cea a vikingilor. Exponatele sunt bine conservate și ai posibilitatea de a asculta diverse povești (despre obiecte, ritualuri, obiceiuri etc), care ar putea să te țină prins înăuntru mult timp dacă nu ai auzi chemarea celor aproximativ șapte sute de morminte pe care le poți vedea de la distanță (din punctul de observație aflat în vârful colinei) sau printre care te poți plimba în voie, oricât poftești.

În ziua în care am ajuns noi pe deal stătea să plouă. Bătea vântul. Iar ciorile și corbii zburau pe deasupra capetelor noastre. Însă comuniunea dintre natură și moarte nu te face să simți că pe acea colină au fost incinerați sau îngropați (în perioada târzie) atâția și atâția. Din contră, pare că ei încă trăiesc sau că sufletele lor chiar se află în Valhalla (Valhall / Valhöll) unde râd și sărbătoresc, și nu îți vine decât să râzi și să sărbătorești și tu cu ei…

Dacă acolo s-ar mai ține incinerări, aș scrie un testament prin care corpul să-mi fie ars între pietre când nu voi mai fi. Poate astfel m-aș duce lângă vikingi, dacă există o viață de apoi… Aș scrie acel testament pentru că e singurul cimitir în care am râs… Pentru că e singurul loc în care moartea nu aduce a moarte… Dar pentru a înțelege asta, ar trebui să mergeți acolo…