Să scrii literatură nu este treabă ușoară. În spatele acestei munci se ascund, de obicei, ore peste ore de documentare în materie de teorie literară, la care se adaugă cumulul de informații despre tot soiul de obiecte, despre istoria unui loc, despre obiceiuri (și astea sunt doar câteva exemple) necesare pentru a da viață unui ambient care să dea cititorului impresia de veridicitate, fără de care o operă literară ar fi doar o construcție de carton, ce se va prăbuși la prima adiere de vânt. Sigur! Toate acestea au loc atunci când vrei să scrii literatură care să rămână, să îi zic așa, căci nu toată literatura este memorabilă, și, din păcate, poveștile și poeziile pe care le purtăm cu noi mult timp după ce am închis ultima pagină a unei cărți trebuie să se facă auzite printre maldăre de maculatură publicată la te miri ce edituri, în te miri ce condiții.
Se întâmplă uneori ca scriitori cu caractere modeste să ascundă giuvaiere. Aceștia sunt scriitorii mei preferați. Cei care nu simt nevoia să strige în sus și în jos despre reușitele lor, despre premiile lor, despre publicările lor, pentru că lasă textele să vorbească de la sine, iar atunci când ele vorbesc, o fac cu atâta emoție, încât devii și tu emoționat la rândul tău și ești prins în mrejele scriiturii lor, și nu i-ai mai lăsa din mână nici după ce vei citit ultimul cuvânt. Aceștia sunt maeștrii artei literare. Sunt cei fără de care viața ar fi mai searbădă și serile mai singuratice. Sunt cei fără de care n-am cunoaște viețile și destinele care marchează propriile noastre vieți și destine. Sunt cei fără de care am trăi o singură viață și totul ar fi mai plictisitor.

Mai multe în revista P(RO)EZIA nr. 3!