În revista UtopIQa nr. 6/aprilie 2021 puteți citi un fragment din romanul Simfonia ascunsă la care am lucrat în ultimii doi ani și jumătate și care se află în proces de revizuire. Mai jos, un scurt fragment:

Dagmara intră printre franjurile de mătase în încăperea cu pereți acoperiți de picturi murale amintind de o poveste indiană pe care nu o cunoștea. Două care, doi regi, fiecare pe peretele opus într-o cameră vișinie care te făcea să te simți în siguranță.

Papusza nu sosise încă, dar probabil avea să fie chemată curând, astfel că Dagmara se învârti prin cameră, studiind fiecare obiect, întrebându-se dacă ele erau puse acolo pentru a crea un cadru sau dacă erau într-adevăr lucruri la care Papusza ținea, așa cum îi spusese ultima oară. Țiganca fusese întotdeauna atrasă de India despre care citise numai în cărți, aflând despre acea țară dintr-un album cu poze al unui client care o vizitase cu mulți ani în urmă, pe când vrăjitoarea abia începuse să își vândă serviciile.

Apropiindu-se de masă, Dagmara privi cărțile de tarot și oglinda de cristal, incoloră, în care nu se distingea nimic, oglindă în care Papusza găsea răspunsurile la întrebările vizitatorilor, citind în ea atât viitorul, cât și trecutul. Chiar și Dagmarei îi spusese niște lucruri despre care fata nu-i povestise vreodată și astfel tânăra începuse să creadă în puterile țigăncii. Dar unde era Papusza acum când avea nevoie de ajutorul ei?

Dagmara se așeză la masă, atingând cu degetele sale subțiri oglinda. Nu simți nimic. Și totuși rămase pe loc, hotărâtă să aștepte oricât ar fi fost necesar pentru a-și afla răspunsurile de care avea nevoie ca de o gură de aer.

Jumătate de oră mai târziu apăru și Papusza. Ultima oară când o văzuse, Papusza purtase un sari mai închis ca smaraldul, ascunzându-și chipul după voaluri de mătase, dar acum Dagmara putea să o vadă în toată splendoarea ei. Tenul măsliniu contrasta cu ochii deschiși la culoare, iar buzele ei cărnoase păreau să fi fost sărutate de multe ori. Papusza își ceru scuze și se așeză la masă. Iar Dagmara o asigură că nu era nici o supărare că întârziase, ba mai mult îi făcuse plăcere să admire încăperea pe care o considera una dintre cele mai fascinante pe care le văzuse vreodată. Papusza îi mulțumi, întrebând-o dacă dorea o ceașcă de ceai.

– Nu mulțumesc, răspunse Dagmara. Aș prefera să trecem direct la treabă, zise Dagmara, prinzând-o pe Papusza de mână și oprind-o să sune din clopoțel.