În revista UtopIQa nr. 12 a apărut proza scurtă fantastică Vizitatoarea. Mai jos un scurt fragment:

24 noiembrie 2020

E atât de ciudat să scriu scrisoarea asta după atâția ani, dar poate că asta e singura cale să las în urmă trecutul. Probabil că tu nu te-ai gândit la mine în toți anii ăștia, și realitatea e că nici eu nu m-am gândit la tine atât de mult cât ți-ar plăcea să îți imaginezi, dar se întâmplă că prezentul mi te-a scos în cale din nou, cu toate că ești doar un vis, care mă bântuie. Un vis, în care suntem fericiți, așa cum nu am fost poate niciodată, sau poate că am fost, dar pentru scurt timp, nici eu nu mai știu, căci unele zile de atunci s-au estompat, iar altele sunt mai vii ca prezentul. Sunt mai vii cele rele decât cele bune. Este mai vie și amăgirea acelor clipe, faptul că am crezut cândva că noi am putea fi mai mult decât am fost: pasageri în viața celuilalt. Nici acum nu știu de ce scriu rândurile astea sau ce aș vrea să îți spun… Poate toate lucrurile acelea rămase nerostite, toate întrebările care nu au un răspuns și care au stat ascunse în cufăr atâta vreme și de care am încercat să fug, dar nu e cale să scapi de ceea ce ascunzi printre tenebre…

Tu sigur nu mă mai știi pe mine. Eu însă îmi aduc aminte poveștile pe care mi le-ai spus cândva, într-o ceainărie prăfuită, la fel ca toate locurile în care am umblat cu tine. Uneori mă întreb dacă te-aș mai găsi acolo sau dacă și tu ai lăsat în urmă barurile în care se ascund oamenii nebuni, oamenii frumoși, singurii care știu să trăiască. Cândva știam și eu. Acum parcă tot ce trăiesc se întâmplă pe foaia de hârtie. Acolo e locul în care noi, scriitorii, ne putem regăsi, ne putem înțelege, ce nu aș da să pricep și eu de ce tu ai revenit în mintea mea după atâția ani…

Poate ai crede că încă te mai iubesc, cum te iubeam când te ascultam cântând la chitară și părea că faci dragoste cu ea așa cum fac eu dragoste cu cuvintele, dar nu te mai iubesc. Nu te mai iubesc din ziua în care mi-am dat seama că eu pentru tine nu am fost decât ce e nisipul pentru mare: locul în care te refugiezi până când găsești ceva mai bun. Aș fi vrut să îți spun atunci că am știut că nu sunt singura femeie din viața ta. Aș fi vrut să îți spun că nu ai știut nici o clipă să îți ascunzi urmele și că eu am văzut adevărul în fumul de țigară dintr-o discotecă aglomerată. Dar nu ți-am spus. Aș fi putut să te distrug. Să îți arăt că nici tu nu ești omul demn de încredere care pretinzi că ești. Dar am ales să nu o fac. Am pus totul pe spinarea mea, așa cum cândva probabil că au pus totul pe spinarea lor martirii. Pentru că ție nu am putut să îți spun adevărul și nici nu am vrut să te mint. E ciudat. De cele mai multe ori sunt atât de directă. Dar cu tine nu am putut să fiu. De fapt, niciodată nu am putut să fiu pe deplin eu însămi cu tine. Credeam că nu aș fi suficientă. Probabil nici nu am fost. De asta nu am fi fost niciodată fericiți și visele astea pe care le tot am cu tine nu sunt decât o amăgire…

Acum, la ora aceasta târzie, mă întreb dacă scrisoarea asta va ajunge la tine vreodată… Mă întreb dacă are sens să o mai trimit după atâția ani… Realitatea e că îmi spun că toate rândurile astea ar suna stupid, că tu ai râde de ele, și că până la urmă tot eu aș pica prost, tot eu aș suferi, iar tu ți-ai vedea mai departe de viață, așa cum ai făcut-o atunci. Așa că n-are nici un rost…

***