În Revista Online de SF&F Galaxia 42 a apărut proza fantastică Noaptea ultimului clopot. Mai jos un scurt fragment.

O zăresc printre ruinele bătute de soarele asupritor – o zeiță sosită din timpuri străvechi, o Afrodită ce-și poartă tăcut frumusețea, cumva neștiutoare de tot ce se ascunde într-însa. Buclele bălaie îi curg spre șolduri, iar chipul ca zăpada pe care șade o pereche de ochi căprui mari te îndeamnă să o prinzi în brațele tale și să o săruți. Nu știe că dincolo de cărămizile roșii se află cel care ar da orice pentru o clipă de atenție.

Pășește ușor printre dărăpănăturile castelului. Rochia albă lungă i se mulează pe corpul tânăr fără de cusur și mai-mai că îmi vine să sar dincolo de zidul ce ne desparte pentru a rosti tot ce aș vrea să-i spun. Dar nu mă îndemn din teamă, gândindu-mă că nu e făcută pentru mine – un sărăntoc la mila turiștilor.

Privește spre vechea capelă din care au mai rămas altarul și câteva statui îmbrăcate în vopsea scorojită de timpul nemilos. Ar vrea să pornească într-acolo, dar o voce groasă de femeie o întoarce din drum:

— Anita, e timpul să ne înapoiem!

Oftează supărată, aruncând o ultimă privire spre locul în care ar vrea să ajungă, dar care îi este interzis, și revine către femeia ce o strigase.

Cum se depărtează, trec de partea cealaltă a zidurilor și mă țin după ele ca o fantomă ce nu vrea să își facă știută prezența, dar pe care o intuiești între draperii. Mergând pe urma lor, o văd întorcându-se iară spre rămășițele micii biserici și atunci ochii noștri se întâlnesc pentru o clipă. Vederea mea o tulbură și mă gândesc că de vină sunt hainele împuțite, părul negru năclăios, mizeria de sub unghii, picioarele tremurătoare, trupul slab abia rezistând sub căldura toropitoare.

Își retrage privirea înmărmurită și-și prinde de mână însoțitoarea ca un copil speriat de bau-bau-ul de sub pat. Aș vrea să mă duc după ea, însă, clătinându-mă, rămân pe loc, știind că destinul îmi este potrivnic – lumea nu-i ca în filmele de la Hollywood, am învățat asta pe pielea mea când mi-am pierdut afacerea, apoi nevasta și, în cele din urmă, totul. Într-un dans de pendul, ezită între a se apropia și a se îndepărta. Și eu ezit deși aș întreba-o ce i-a stârnit agitația, dar, cum fac un alt pas, vederea mi se încețoșează și silueta i se dizolvă precum amintirile trimise în uitare.