Până acum o săptămână, îmi imaginasem Barcelona, citind cărțile lui Zafón, ca pe locul în care misterele se găsesc la tot pasul, ca pe locul în care goticul a pus stăpânire pe oraș și-n care cărțile nu pot fi uitate, deși unii ar vrea ca literatura să fie arsă… Poate am citit prea mult din literatura lui Zafón, care este singurul scriitor a cărui operă am parcurs-o în întregime. Poate mi-am imaginat prea multe… Însă, indiferent de modul în care mi-au fost purtate gândurile, un lucru e sigur: Barcelona e orașul care respiră artă. De la primul pas pe arterele largi, am simțit că aș putea să nu mai părăsesc niciodată acest loc, dacă aș avea curajul de a mă arunca într-o aventură nouă. Aici apa sărată sărută plajele și munții protejează pământul, iar eu mi-am dorit întotdeauna să trăiesc într-un loc în care să pot avea alături și marea, și muntele. Aici străzile sunt aglomerate și muzeele sunt răspândite peste tot. Aici hoții pândesc localnicii și turiștii. Aici auzi zgomotul mașinilor și al dansului flamenco. Aici imigranții au devenit parte integrantă dintr-o istorie care s-a scris cu sânge cu secole în urmă…

Barcelona merită să fie văzută din toate punctele de vedere. Orașul este o operă de artă arhitecturală, cu case pe câteva niveluri, ale căror onduleuri flamboaiante te poartă cu gândul la epoci trecute și conferă locului un aer pitoresc. Bulevarde deschise se îmbină cu străduțe strâmte pe care găsești restaurante unde poți mânca o paella delicioasă ori tapas. Apoi sunt muzeele unde te poți pierde cu orele, indiferent că vizionezi artă, istorie sau una dintre creațiile lui Gaudí. Și dacă tot scriu despre muzee, sunt câteva pe care le recomand cu drag celor cărora le place să călătorească și să descopere tărâmuri noi.

În primul rând, locul care m-a impresionat cel mai mult este Sagrada Família. Dacă aș crede că există un Dumnezeu, aici aș veni să mă rog pentru că Sagrada nu e locul în care să resimți dogmele religioase. Din contră. Gaudí a creat o catedrală care să fie pentru oameni, nu pentru preoți, îmbinând elemente arhitecturale care par imposibil de pus pe hârtie. La acestea se adaugă jocul de lumini. E ca și când a pus curcubeul în interiorul clădirii, și eu am asociat mereu curcubeul cu ultima speranță pe care o mai ai. Locul ăsta este, într-adevăr, mai întâi și mai întâi despre speranță. Și abia apoi despre credință, nu religie. Și asta mi-a plăcut cu adevărat.

Dacă tot scriu despre Gaudí, trebuie să menționez și Casa Batlló, unde am avut norocul de a intra foarte repede, cu toate că nu aveam bilet luat în prealabil și în ciuda faptului că, de obicei, aici sunt cozi mari. La Batlló, deși biletul a costat pe măsură, mi-a plăcut că de-a lungul întregii călătorii ești însoțit de un audio ghid care îți spune povestea locului: cum a fost comandată casa, cum a fost creată, de unde s-a inspirat Gaudí etc. De asemenea, afli istoriile persoanelor care au locuit cândva aici, ceea ce conferă vizitei un aer familiar. Îți poți imagina, plimbându-te pe holurile strâmte și prin camerele ondulate, cum se trăia în epoci care sunt de mult trecute. Batlló este o bijuterie, a doua după Sagrada, și merită acele ore de la primul până la ultimul pas. Ce nu mi-a plăcut este faptul că se profită din greu de pe urma talentului lui Gaudí – practic, există trei categorii de bilete, marketate ca Blue, Silver și Gold, iar prețurile sunt piperate pentru un buzunar limitat. Totuși consider că este de neratat dacă ajungeți aici… ceea ce însă puteți rata, din punctul meu de vedere, este parcul Güell despre care auzisem atâtea și care m-a lăsat rece pentru că este destul de arid, iar construcțiile care sunt aici nu sunt deloc pe măsura renumelui pe care îl poartă.

În schimb, un loc despre care nu auzisem, dar care m-a marcat profund este Spitalul Sant Pau, un fost complex medical, construit între 1905-1930 după planurile arhitectului Lluis Domenech i Montaner, unul dintre cei mai influenți arhitecți moderniști ai Barcelonei. Clădirile sunt restaurate și renovate, astfel că avem de-a face cu o bijuterie arhitecturală. Ceea ce este interesant este faptul că toate clădirile care formează ansamblul sunt conectate printr-un sistem de tunele subterane, construite pentru a avea o conexiune mai rapidă de la un pavilion la altul. Dacă ai timp mai mult la dispoziție, poți să te bucuri de o curte interioară în stil Art Nouveau în timp ce papagalii zboară pe cerul de deasupra.

Barcelona marchează și prin muzeele de artă, iar dintre acestea recomand două: Muzeul Național de Artă Catalană și Muzeul Banksy. La primul, merită cu precădere perioada modernistă, pentru că ai ocazia să vezi artă de Dalí, Gaudí, Picasso sau Chicharro, a cărui Femeie din profil cu chimono m-a fascinat atât de tare, că a trebuit să iau cu mine o copie a tabloului. Nu am reușit, însă, să mă regăsesc în perioadele romanice, gotice, renascentiste, pentru că sunt pline de artă religioasă, and this really ain’t my thing. În schimb, la Muzeul Banksy am văzut artă așa cum îmi place mie: cu teme sensibile, expuse fără perdea. Da, este artă de stradă. Da, nimeni nu știe cine e Banksy. Da, îl poți iubi sau poți fi împotriva lui (chiar în fața muzeului cineva trăgea o înjurătură la adresa lui). Dar cred că toate aceste lucruri contribuie la renumele lui, și lumea ar fi mai pustie fără arta care pune la îndoială status quo-ul.

Am lăsat pentru finalul acestui articol trei locuri. Primul este Muzeul Maritim, unde poți vedea reconstrucția scară 1:1 a unei galere de secol al XVI-lea, care impresionează prin acuratețea detaliilor. Mai mult, replici la scări mai mici ale ambarcațiunilor din diferite perioade istorice ale Spaniei împânzesc spațiul expozițional, dându-ți senzația că și tu călătorești cu ele în timp. Al doilea este Mănăstirea Montserrat, aflată la o oră de mers cu trenul de Barcelona și construită în munte. Aici e locul în care poți să te reculegi, fie în bazilică, fie în natură, fie aprinzând o lumânare în locul special amenajat. Eu am făcut-o pe munte, unde am regăsit un soi de împăcare cu totul și o deconectare pe care o trăiesc doar în natură sau atunci când zbor. Merită să ajungi aici și pentru lichiorul de alune, care mi-a fost recomandat și pe care l-am încercat când am ajuns acasă. Definitely worth it! Ultimul loc despre care voi scrie este Castelul Montjuïc, pentru că am început cu Zafón și voi încheia cu Zafón. Prima dată când am auzit despre această închisoare a fost la optsprezece ani când am citit Umbra vântului. Cartea aceea mi-a schimbat viața în bine, așa cum închisoarea aceasta schimba în rău viețile personajelor din romanul lui Zafón. Deși mi-am imaginat mereu locul acesta ca pe un loc al ororilor, când te afli aici nu mai simți nimic din aerul crud al trecutului, ci te poți bucura de Barcelona văzută de la distanță, tot așa cum te poți bucura de asta din Tibidabo. Barcelona văzută de sus e la fel de magică precum Barcelona străbătută la pas. Și, dacă voi avea ocazia, voi reveni aici cândva…