Cu puțin timp în urmă, am citit Jocul lui Ender de Orson Scott Card, roman ecranizat în 2013, care îl are în centrul acțiunii pe Ender Wiggin, ales să poarte un război cu gândacii, o amenințare extraterestră. Pentru aceasta el va fi îndepărtat de familia sa, cu care se află într-o relație ciudată: este apropiat de sora sa, Valentine, dar se teme de fratele său, Peter, un sociopat extrem de inteligent. Astfel, Ender va fi antrenat pentru a deveni un strateg militar valoros, omenirea punându-și speranțele în el pentru a înfrânge gândacii. Rămâne ca voi să aflați cum se va încheia războiul.
Ce mi-a plăcut la această carte nu se referă neapărat la acțiunea principală, și anume la jocurile în gravitație zero desfășurate pentru a pregăti cadeții de războiul iminent, ci la zbaterile interioare ale lui Ender care este prins între datorie și dorul de casă și de familie, iar faptul că autorul reușește să redea toate acestea într-o singură afirmație arată măiestria sa, la care orice scriitor aspiră:
̶ Am trăit mult timp în prezența suferinței. Fără ea, nu voi ști cine sunt.
De asemenea, sunt demne de urmărit infiltrarea în joc a fraților lui Ender, care complică firul narativ, și relația personajului principal cu aceștia, clarificată abia în finalul romanului.
Și dacă ce am scris până acum nu v-a convins, trebuie să mai aflați că Jocul lui Endera fost premiat cu Nebula în 1985 și Hugo în 1986. Deci trebuie citit! Romanul se găsește la Nemiraîn colecția Nautilus.
Mi s-a parut cea mai buna carte din serie.