Carlos Ruiz Zafón (n. 1964 – d. 2020) a fost un scriitor spaniol, cunoscut mai ales pentru romanul Umbra vântului (2001). Acesta a debutat în 1993 cu romanul Prințul din negură pentru care a luat premiul Edebé pentru literatură pentru adolescenți și tineret. Ulterior, a mai scris alte trei romane pentru tineri, între care amintim Palatul de la Miazănoapte (1994), Luminile din septembrie (1995) și Marina (1999). În 2001, a publicat primul roman pentru adulți intitulat Umbra vântului, un roman gotic vândut în milioane de exemplare la nivel mondial. Au urmat, din aceeași serie, romanele Jocul îngerului (2008), Prizonierul cerului (2011) și Labirintul spiritelor (2017).
Labirintul spiritelor (Weidenfeld & Nicolson, 2019) este un roman gotic din ciclul Cimitirul cărților uitate, încadrat în curentul postmodernist, datorită faptului că Zafón nu încearcă să se rupă de trecut, așa cum se întâmplă cu autorii moderniști, ci acceptă „biblioteca uriașă care îl precedă” (Irina Petraș, Teoria literaturii. Dicționar antologie, Editura Didactică și pedagogică, 2009), apelând la intertextualitate, dar nu cu referință la opere scrise de predecesorii săi, ci cu referință la o serie de opere fictive, care sunt, de altfel, elemente centrale în romanele scrise de Zafón (de exemplu, Labirintul spiritelor, care dă numele romanului analizat, este o carte scrisă de Víctor Mataix, unul dintre scriitorii condamnați la închisoare în timpul lui Mauricio Valls).
Romanul urmărește, cu precădere, povestea Aliciei Gris. Rămasă orfană și cu handicap în timpul războiului, aceasta este o talentată membră a poliției secrete în Spania lui Franco, fiind chemată să investigheze împreună cu Vargas (pe care l-am mai întâlnit în Umbra vântului) dispariția lui Mauricio Valls, ministrul educației și culturii. La prima vedere s-ar părea că absența inexplicabilă a ministrului se leagă de scriitorul David Martín, dispărut cu mulți ani în urmă, însă Alicia și Vargas încep să deznoade firele cazului și astfel prind urmele unei povești grotești în care sunt implicați copiii condamnaților închiși în tenebroasa temniță de pe Montjuïc, condusă pe vremuri de Mauricio Valls. De-a lungul unor aventuri palpitante, scriitorul spaniol readuce în prim plan și povestea lui Daniel Sempere, personaj care se intersectează cu Alicia Gris. Obsedat de moartea mamei sale, el va avea ocazia să dezlege misterul și să se răzbune pe cel care a răpit viața Isabellei.
Întâlnim în Labirintul spiritelor, care încheie tetralogia Cimitirul cărților uitate, aceeași scriitură magistrală cu care Zafón ne-a obișnuit, acesta îmbinând realismul cu fantasticul negru ca într-un tablou semnat de Zbigniew Brzezinski. Scenele de tortură în care Valls este închis în temniță sunt grotești, dar pe deplin credibile, și, în ciuda aerului întunecat, este loc și pentru speranță, căci volumul este marcat de teme centrale precum prietenia sau curajul.
Romanul este marcat de o atmosferă melancolică, uneori chiar gri, poveștile personajelor fiind încărcate de suferință și tristețe. Avem un Daniel măcinat de moartea mamei sale, o Alicia Gris supusă unei dureri fizice înfiorătoare, sau un Mauricio Valls chinuit de torționarul său necunoscut.
Complexitatea scriitoricească a lui Zafón este relevată și de capacitatea de a construi eroi diverși. Astfel, Fermin, prietenul și păzitorul lui Daniel, este un personaj înțelept în ciuda umorului aparent. Vargas este prototipul polițistului cu experiență care o ține pe Alicia pe linia de plutire, pe când Fernandito este tânărul ingenuu îndrăgostit până peste cap de femeia sigură pe ea, Alicia Gris. Întâlnim și personaje care lasă o amprentă neplăcută, precum Leandro, care joacă la două capete, fiind un individ alunecos.
Un alt capitol la care Zafón punctează favorabil se referă la construirea decorurilor și la reconstruirea Barcelonei postbelice. Din pana sa desăvârșită, Carlos Ruiz Zafón dă naștere unui oraș ce pare viu, iar întreaga serie ar putea fi de altfel o declarație de dragoste față de orașul catalan. Zafón simte cadrul și-l clădește ca un arhitect care creează o clădire ce va trece testul timpului, iar cititorul nu poate decât să se bucure de atmosfera înfiorătoare caracteristică goticului și de reconstituirea deplină a epocii franchiste.
Zafón este și un scriitor al obsesiilor. Cartea ca motiv este un element central pe care îl regăsim și în Labirintul spiritelor, tot așa cum ne dăm întâlnire cu Cimitirul cărților uitate, un alt motiv al tetralogiei care ne spune că „poveștile nu au început și sfârșit, doar uși prin care se poate pătrunde în ele” (tr.m. – “Stories have no beginning and no end, only doors through which one may enter them.” – p. 749). De fapt, acesta este singurul neajuns al volumului, faptul că la un moment dat scriitorul lasă pana jos și noi trebuie să ne luăm la revedere de la poveste și de la eroii care ne-au fost prieteni preț de vreo opt sute de pagini.

Alexandra Medaru administrator

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Avertisment: Acest site folosește cookie-uri. Datele tale sunt partajate cu Google pentru a asigura calitatea serviciilor oferite, pentru a genera statistici privind utilizarea site-ului și pentru a detecta orice tip de abuz. Află mai multe detalii despre politica de confidenţialitate.