A sosit momentul să anunț și pe blog debutul în critica literară și să vă povestesc un pic despre experiența aceasta care e diferită de tot ce am întreprins până acum.

Să fi fost în urmă cu vreo două-trei luni când Oliviu Crâznic m-a întrebat dacă nu aș vrea să încerc să fac o rubrică pentru revista EgoPHobia. Sigur. Numai când am auzit de propunere am fost încântată. Când ți se oferă oportunitatea să faci ceva ce îți place la nebunie nici nu ai altă alternativă decât să accepți.

Realitatea e că la momentul acela habar nu aveam despre ce aș putea scrie. Nu mai avusesem vreodată vreo rubrică doar a mea într-o revistă. I-am zis lui Oliviu că mă voi gândi la conținut. Cumva, de-a lungul discuțiilor cu el, mi-a sugerat să scriu despre cărți. Doar o mai făcusem de atâtea ori și, văzând că abordez și filme pe blogul meu, a venit cu ideea cărților ecranizate. Am zis da pe loc! De restul elementelor m-am ocupat eu. O vreme am căutat un nume. Am avut vreo șase-șapte alternative puse pe hârtie, însă Arena mi-a plăcut cel mai mult. I-am prezentat-o lui Oliviu și, la fel ca mine, a fost încântat. Mai rămânea să găsesc cartea. Cum Umberto Eco decedase recent mi-am spus că a începe cu una dintre operele acestui mare scriitor ar fi un omagiu adus nu numai lui, dar și literaturii în general, astfel că am ales Numele trandafirului pentru prima ediție, din care vă prezint un fragment mai jos:

Umberto Eco (n. 1932 – d. 2016) a fost scriitor, editor, filosof, semiotician, președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. Printre cele mai cunoscute lucrări literare ale sale se numără Numele trandafirului (1980), Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri sau Cimitirul din Praga.

Numele trandafirului (Ed. Adevărul Holding, 2010) aparține stilului funcțional beletristic, categoriei estetice a comicului, subcategoriei estetice satirice, genului literar epic, speciei literare a romanului polițist (medieval).

Romanul prezintă caracteristici ale următoarelor curente literare: postmodernism, (neo)baroc, și manierism. Vin în ajutorul acestei afirmații argumentele de mai jos:

1) Postmodernismul „denumește, în literatură, o atitudine și o tendință diferite de cele ale modernismului. Dacă modernismul, cu variantele sale avangardiste, marca o ruptură cu trecutul, o voință de înnoire presupunând o fază violent demolatoare, postmodernistul este artistul hiper-livresc care știe că noutatea absolută este exclusă și care decide să trăiască pașnic cu tradiția. Pierzându-și inocența, fiind marele cititor de texte înainte de a fi scriitor, el simte că spațiile rămase pentru rostiri inedite sunt extrem de înguste. De aceea va trimite cu detașare, cu ironie, cu superbă toleranță la biblioteca uriașă care-l precedă. Procedeul se numește intertextualitate și exploatează referințele livrești până la dimensiunea unui stil” (Irina Petraș, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Ed. Didactică și Pedagogică, 2009). Acest curent literar se regăsește în Numele trandafirului la nivelul structurii. De-a lungul romanului, Eco utilizează de nenumărate ori intertextualitatea încorporând în roman citate în latină sau alte limbi aparținând unor texte celebre. În ajutorarea afirmației mele vine și Christopher Butler în a sa Postmodernism: A Very Short Introduction (2002), care dă drept argument un citat din roman: „cărțile vorbesc mereu despre alte cărți și fiecare poveste spune o poveste care deja a fost spusă”, referindu-se la ideea postmodernistă că toate textele fac referire la alte texte (intertextualitate). Aceeași idee este susținută și în The Cambridge Introduction to Postmodern Fiction (2009) de Bran Nicol...

Articolul complet îl găsiți aici.

Înainte de a pune capăt acestei postări vreau să îi mulțumesc din nou lui Oliviu Crâznic pentru că s-a gândit la mine pentru o astfel de rubrică și pentru că m-a ambiționat să devin un scriitor mai bun pe zi ce trece. E un om de la care învăț mereu lucruri noi și unul dintre aceia pe care ar trebui să-i luăm drept model, așa că fiți cu ochii pe el, fie că e vorba de literatură, fie că e vorba de critică.

De asemenea, mă bucur nespus că mi s-a acceptat această rubrică în revistă. Aveam niște emoții mari de tot. Încă le am. Dar știu că am să continui și pe această cale. Deja am ales cartea următoare. Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote. Ne revedem curând cu Arena culturală: cartea și filmul.