Cinematografia este o artă pe ale cărei meleaguri am pășit mereu cu inima larg deschisă, poate pentru că dincolo de imagine am găsit nu rareori povești la fel de puternice precum cele din cărți. De fapt, ce mă interesează pe mine la un film cu adevărat este istoria care se scrie pe ecran, apoi urmează jocul actoricesc, decorurile și mai la urmă vin efectele speciale. O să îmi spuneți: păi și atunci de ce nu scrii despre drame în loc de filme științifico-fantastice? Răspunsul este simplu, există și pelicule din această categorie unde efectele speciale sunt lăsate în urmă, pentru că esențială este povestea, și pot garanta că ele sunt la fel de bune ca un roman bine scris. Din acest motiv m-am decis să vă povestesc astăzi despre cinci filme pe care le-aș recomanda oricărui cinefil.

Primul pe lista mea este Perfect Sense (2011, regia: David Mackenzie) cu Eva Green și Ewan McGregor în rolurile principale, o poveste de dragoste ce se desfășoară într-o lume în care omenirea își pierde simțurile. El este bucătar, ea este un om de știință. El are nevoie de simțuri în meseria sa. Ea studiază motivele pentru care epidemia a lovit Pământul și modul în care aceasta poate fi combătută. Decorul este întunecat, iar atmosfera încărcată, greoaie, elemente care te fac să îți pui o singură întrebare: poate să învingă iubirea într-o astfel de lume? Veți afla vizionând filmul.

Solaris (2002, regia: Steven Soderbergh) urmărește firul epic al romanului omonim scris de Stanislaw Lem în care o serie de cercetători sunt trimiși pe stația Solaris pentru a supraveghea activitatea de pe o planetă aflată la mare distanță de Terra. Dacă în opera lui Lem accentul este pus pe cercetarea științifică și pe interacțiunea oamenilor de știință cu planeta care dă naștere unor ființe extraterestre ce iau întruchipare umană, pelicula cu George Clooney în rol principal urmărește relația dintre psihologul Chris Kelvin și clona soției sale decedate Rheya (interpretată de Natascha McElhone). Este un film despre dor și așteptare. Un film despre moarte și dragoste, care sunt cumva complementare, căci fără dragoste nu ar fi viață și fără viață n-ar fi moarte. Fanii lui Andrei Tarkovsky mi-ar recomanda pelicula din 1972, dar mie personal mi-a plăcut mai mult ecranizarea hollywoodiană pentru că a scos în evidență relația tumultuoasă dintre omul de știință și clona nevestei sale.

A.I. Artificial Intelligence (2001, regia: Steven Spielberg) este nici mai mult, nici mai puțin decât transpunerea într-un univers științifico-fantastic a poveștii lui Pinocchio. Pe scurt, un robot-copil izgonit de la casa sa își va pune o simplă dorință: să devină om și să își revadă mama. Într-un univers plin de tehnologie avansată (este o peliculă unde aceasta abundă) și de reguli extrem de stricte, băiatul-robot va porni într-o călătorie prin intermediul căreia va descoperi ce înseamnă dragostea, prietenia, dar și moartea, dorul și așteptarea. Haley Joel Osment în rolul lui David este magistral, iar Jude Law este extrem de convingător în rolul unui robot gigolo.

The Fountain (2006, Darren Aronofsky) spune povestea unui om de știință, Tommy (interpretat de Hugh Jackman) care se confruntă cu mortalitatea. Este o peliculă a disperării…. De ce? Pentru că Tommy încearcă pe toate căile să o salveze pe soția sa, Izzi (jucată de Rachel Weisz), care este bolnavă de cancer de piele. Este și un film al psihanalizei și al vieților multiple, al filosofiei și al iubirii ce depășește granița morții.

În cele din urmă ajungem la Mr. Nobody (2009, regia: Jaco Van Dormael), o pleliculă despre alegeri. Un băiat se află pe un peron de gară înaintea unei hotărâri care îi va decide cursul vieții. Un bătrân se află pe un pat de spital, ultimul om muritor. Care e legătura dintre cei doi și cum se vor termina lucrurile pentru ei veți afla din film. Sunt de remarcat jocul actoricesc al lui Jared Leto în rolul lui Nemo și regia fără de cusur al lui Van Dormael.