Confesiunile domnului Freejoy (fragment de roman)

L-am admirat dintotdeauna pe Abaddon… Lenea este, să recunoaștem, un lux, iar stăpânul Sheolului este… impresionant. Este, dacă ne gândim, nevoie de o putere extraordinară de convingere pentru a influența un cerșetor să aleagă să moară de foame, așa că poți înțelege că, referindu-mă strict la capacitatea lui de a manipula, sunt în oarecare măsură… gelos. Nu am fost, în schimb, niciodată sigur de ce puterile ce ne guvernează consideră că lenea este un păcat; cred, mai degrabă, că ține doar de context… Până la urmă, nu este un păcat la fel de mare să trudești până-ți dai sufletul, știind că fragilul tău trup muritor are să cedeze din clipă-n clipă? Oricum! Cred că suntem amândoi de acord că regulile nu sunt tocmai clare, în ciuda faptului că cei care le-au întemeiat se presupune că sunt de o înțelepciune supremă…Deci cum ar putea niște muritori proști să descifreze mesajul divin? Să distingă Binele de Rău? Dacă mă gândesc mai bine, poate că îi acord prea mult stimă lui Abaddon…

¯

Cel de-al patrulea Cerc era departe de orice descriere mărturisită de vreun scriitor habotnic, binecuvântat cu revelațiile existenței la granița dintre nebunie și devotament dus la paroxism; era o cetate nesfârșită, colosală, ridicându-se și coborând în turnuri și blocuri și catedrale pe cât de masive, pe-atât de deplorabile, în prag de colaps și veșnic acoperite de cenușa ce ploua necontenit din cerul ca un ocean înghețat. În ciuda oricăror texte lăsate muritorilor de așa-ziși profeți, nu exista o poartă, căci în Sheol – la fel care în orice alt Cerc – nu se putea intra sau ieși. Osândiții se prăbușeau din ceruri, ca niște comete albastre ce-și pierdeau ultima strălucire lovind pământul, pe când localnicii, în puținele cazuri în care intenționau să părăsească Sheolul, o puteau face doar dacă știau cum să navigheze labirintul etern.
Țipetele nu erau atât de pregnante în al patrulea Cerc, nu precum în altele, unde fie demonii, fie natura dimensiunii infernale, torturau sufletele nefericiților care sfârșiseră acolo, dar pe aripile viforului ce se revărsa neîncetat peste clădiri, se-auzea un cânt de nenumărate voci bocind și gemând în dezolare. Sheolul era produsul absolut al inacțiunii, iar păcătoșii, veșnic confuzi și impotenți, erau blestemați să moară, iar și iar, de foame, de sete, de mizerie, târându-se în bastionul Trândăviei, unde nimeni și nimic nu îi putea salva de existența mizeră.
De sub glugile largi, ce le ascundeau ochii, doi diavoli uriași, reflexii ale stăpânului lor, cu piei atârnând peste piei gri, revărsându-se de sub platoșele și armura de aur, urmăriră cum poarta masivă din curtea interioară pe care o păzeau, se deschise dintr-o dată, aproape izbită de perete. Din norul de cenușă și gheață, o siluetă mult mai mică decât ei – și, cu siguranță, cu mult mai mică decât poarta de oțel ce zăcea într-o rână – se apropia, în formă umană, de ei. Ca în sincron, își ridicară paloșele negre în care se sprijineau, îndreptându-le către străin.
– Stai pe loc! Cine ești tu și cum de îndrăznești să calci pragul stăpânului? întrebă unul dintre ei, arătându-și dinții ascuțiți ca niște colți de rechin.
– Bine, bine, răspunse vizitatorul ridicând brațele și încetinindu-și pasul. Nu e nevoie să recurgem la violență… Numele meu este Ruan, adăugă și mimă o plecăciune, și sunt doar un vecin din Stygia, sosit aici pentru a discuta cu unul dintre faurii lui Abaddon.
– Lordului Abaddon, câine! urlă celălalt demon și, pe copite grosolane, mărșălui spre el târându-și spada impresionantă. Stygia zici? îl întrebă adulmecându-l prin nări înguste și lungi care-i ieșeau direct din obraji, fiind complet lipsit de nas. Ești unul de-ai lui Mammon deci…?
Ruan îi surâse ca unui vechi prieten, iar din mâna stângă, încă ridicată, pocni din degete și materializă specifica-i monedă de aur. I-o întinse sugestiv și-i făcu cu ochiul:
– Facem un târg?
Demonul se aplecă și mai mult, fiind de două ori mai înalt ca el și considerabil mai greu, mârâind bestial. Când îi vorbi, Ruan își feri chipul căci mirosul ce i se revărsa dintre fălci acoperea putoarea de gunoi și pucioasă tipică Sheolului.
– Se vede că petreci prea mult timp printre sacii ăia inutili de carne! Chiar crezi că astfel de purtare și gesturi sunt… simpatice! Dă-ne un singur motiv pentru care ți-am permite să intri în fortăreața stăpânului neinvitat!
– Credeam că am făcut-o deja, îi răspunse Ruan cu pretinsă confuzie, plimbându-și privirea de la demon către bănuțul de aur și înapoi.
– Ești la un pas de a deveni o pulbere fină, de nedistins de cenușa ce acoperă zidurile…!
– În regulă, zise el pe un ton brusc-serios și își împreună mâinile la spate luând o postură elegantă, ce-ar fi atunci să spunem… nu doar că, lăsându-mă să intru, ai da dovadă de diplomație și ai întări relația de colaborare între Stygia și Sheol, dar că ți-aș rămâne și dator cu un favor?
– Două favoruri! interveni primul demon, strivind cenușă sub copite, alăturându-i-se celuilalt. Și chiar dacă am accepta… Cine e cel ce promite aceste lucruri?
– Îmi cer scuze, răspunse el cu un alt surâs benevol. Colegul tău are dreptate: chiar am petrecut atât de mult timp printre muritori încât am uitat cum să mă prezint… Titlul meu întreg este Szaszaruan din seminția Maligeniilor și aș dori o audiență, cum spuneam, cu un faur – cu Errementari mai exact.
Cei doi schimbară o privire, apoi cel de-al doilea demon se aplecă din nou spre el:
– Errementari nu este doar un faur, ci faurul-șef! La fel de bine ai putea cere o audiență cu Măria Sa, Abaddon, micuțule negustor…
Celălalt începu să râdă sinistru și îi făcu un semn disprețuitor cu o gheară amenințătoare.
– Vezi-ți de drum și părăsește Sheolul! Și repede, până nu ne pierdem răbdarea!
Ruan răsuflă exasperat și, suflecând mânecile pardesiului, îndreptă spre ei brațul pe care se încolăcise Pirovingianul său.
– Ăsta să fie oare un motiv suficient de bun? îi întrebă cu un calm glacial.
Cei doi făcură, tot ca în sincron, un pas în spate, ridicând paloșele.
– De unde ai tu așa ceva?!
– Să ameninți garda Sheolului e de neconceput!
– M-ați înțeles greșit, nu ameninț pe nimeni, le răspunse el scuturându-și capul și împreunându-și iar mâinile la spate. Errementari și cu mine suntem vechi prieteni… Voiam doar să vă dovedesc asta – și cred că am făcut-o – arătându-vă că posed una dintre creațiile lui. V-am zis deja că aș prefera să evităm violența, dar nu am de gând să părăsesc al patrulea Cerc înainte să vorbesc cu el.
Demonii schimbară o altă privire, coborând lamele armelor ușor, dar rămânând pregătiți să se apere. Cel dintâi mârâi iarăși lung, apoi dădu din cap a aprobare:
– Prea bine! Te voi însoți pentru a-i vorbi lui Errementari, dar Abaddon va fi informat despre această… vizită!
– Întocmai! confirmă și celălalt. Este… neobișnuit să primim un emisar fără o misivă din partea stăpânului său!
– Asta pentru că nu îmi reprezint stăpânul, explică Ruan. Mammon este destul de ocupat cu problemele Stygiei, motiv pentru care nouă, câtorva dintre noi măcar, ni s-a permis să ne desfășurăm activitatea… independent. Am, la rândul meu, propriile afaceri de rezolvat și n-aș îndrăzni să-l deranjez pentru atâta lucru, cum ar fi a duce la bun sfârșit un pact cu un muritor… Nu știu, adăugă el viclean, dar pare că Lordul Abaddon este mult mai indulgent cu voi.
– Ce… ce vrei să spui? îl întrebă primul demon, sincer surprins de cele auzite.
– Nu eu spun, ci tu, îi explică el. Eu nu aș avea curajul să-mi tulbur stăpânul doar pentru a-l anunța că avem un oaspete în cetate…
– D-da, interveni celălalt demon. Poate că ar fi mai bine să nu… Dar mișcă-te repede! îl atenționă arătându-și colții. Discută ce-ai de discutat și dispari!
– Pe onoarea mea, conchise Ruan șarmant, în timp ce intră prin poarta pe care al doilea demon i-o deschise, că nici nu veți ști când am plecat.
Urmându-l pe gardianul masiv, negustorul se regăsi condus pe culoare și scări la fel de debusolante precum restul Sheolului, coborând și tot coborând într-un labirint complicat, străbătând pasaje iluminate în oranjul pur al infernului din focurile ce ardeau în cupe suspendate de tavan. În contrast cu scopul și aspectul general al temniței enorme, dedicate chinului etern și suferinței sufletelor muritorilor, pereții erau pictați – chiar de către damnați – revelând istoria fără începuturi a Cercului, de la primul trântor ce fusese aruncat acolo, până la masele ce se tăvăleau între zidurile orașului. Pe dalele lustruite de onix, cei mai nenorocoși dintre blestemați își târșâiau trupurile pline de răni, cărând spre etajele superioare, spre tronul lui Abaddon, ofrande de tot soiul – de la cele mai gustoase mâncăruri și savuroase băuturi, până la lucruri simbolice, ce-ar fi fost importante pentru nefericitul în cauză, cum ar fi un simplu brici. În spatele fiecăruia, ținând strâns lanțurile în care erau încătușați, pășea câte un demon similar ghidului lui Ruan, biciuind și suduind damnații.
Descensiunea părea că nu se mai termină, că se deplasaseră într-o spirală care începea cu sfârșitul, dar, într-un final, prin arcadele largi ce se deschideau de-o parte și de alta a culoarului, focurile forjelor infernale răzbăteau sufocant. Cu doar o privire, Ruan realiză că erau aproape; camerele erau, de fapt, atelierele faurilor sheolieni, cei ce responsabili pentru armele și armurile, invențiile și construcțiile infernale. Iar ca ucenici, cei mai leneși dintre leneși serveau etern sub „îndrumarea” lor, îndeplinindu-le poruncile în timp ce sufereau, fără răgaz să soarbă măcar o picătură de apă. Holul se deschise într-o hală enormă, boltită, unde cea mai mare dintre forje acoperea jumătate din spațiu, radiind cu toată furia celei mai pure magme, și unde faurul-șef, Errementari, lovea cu un baros o lamă încinsă pe nicovala-i uriașă.
– Iertare pentru deranj, Maestre Errementari! glăsui demonul. Un pelerin la porțile Sheolului…
Creatura umanoidă se întoarse către ei și, pentru doar o clipită, o scânteie se aprinse a recunoaștere în privirea-i de aur. Își arcui spatele musculos și pieptul i se încordă, ca și cum ar fi tras adânc aer în plămâni; faurul se-asemăna unui om, unul exagerat de mare, spân însă, cu ochi ca de metal nobil, și corpul, aproape în întregime despuiat, acoperit de funingine. Purta, în lobii exagerat de lungi, inele de oțel, și doar o cârpă zdrențuită îi era prinsă la mijloc cu o centură lată, de care atârnau tot soiul de unelte, unele tipice unui fierar, altele ciudate, al căror scop până și lui Ruan îi era străin. Când vorbi, din gâtlej expiră fum fierbinte, incandescent, precum un vulcan materializat în ceva ce asemăna unui bărbat ce-și pierduse identitatea în vremuri imemoriale.

Despre autor:

338137100_2359727354191528_3876560717638431749_n

Șerban Andrei Mazilu (n. 11 februarie 1983) este absolvent al Academiei Navale din Constanța, activând ca ofițer în marina comercială. Având în același timp studii de jurnalism (Universitatea Româno – Canadiană din Brașov) și experiență în radio, Andrei Mazilu a activat ca publicist pentru diverse reviste, blog-uri și site-uri de profil, orientându-se cu precădere spre subiecte din sfera social – politică.

Activitatea sa literară, cu preponderență în limba engleză, cuprinde povestiri scrise individual sau în colaborare cu alți autori, publicate pe site-uri din Statele Unite, cum ar fi Darkness Forums. Este prezent de asemenea cu recenzii, analize și povestiri în limba română în revista culturală EgoPhobia.

În anul 2013 debutează peste hotare în limba engleză, iar romanul său The Angellove Society: Cruxeste publicat în Statele Unite de către editura Wheelman Press. Acestui volum îi urmează la scurt timp nuvelele Magic and Madness și Limbo, situate în același univers fantasy.

Înclinația sa pentru fantastic, horror și supranatural îi aduce mențiuni și recenzii pozitive din partea criticii și autorilor români de gen, cum ar fi Oliviu Crâznic, Ștefan Bolea, Cristina Nemerovschi și alții. Încurajat să publice în limba română, Andrei Mazilu devine prezent pe piața autohtonă cu romanul clockpunk Anotimpul pumnalelor și ulterior (2016) cu romanul Jocul necromanților – ambele din seria Cronici din Voss.

În 2014, împreună cu Andreea Sterea, înființează Editura Crux Publishing, cu scopul de a promova scriitorii români contemporani de literatură fantastică și nu numai.

Începând cu toamna anului 2015 este prezent cu o povestire scurtă, Misterele din Sparktower, în antologia de colecție Metamorfoze, alături de titani ai literaturii fantastice: H. P. Lovecraft, Robert E. Howard, Guy de Maupassant, Arthur Conan Doyle și alții.

A mai apărut cu Domnul Freejoy în Revista Online de SFF Galaxia 42, în decembrie 2022, ca teaser pentru roman.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s