În cercul fiarei: Puțină speranță (fragment de roman)

Se smulse din meditație când auzi mai multe perechi de pași coborând scările, apoi un troncănit de blide lovite între ele, în timp ce un glas trata cu paznicii să îi deschidă ușa. În zadar își munci Slievi auzul, cum obișnuia să facă de când primise puterile de fiară, ca să perceapă chiar și cele mai delicate sunete, vocile îndepărtate sau șoptite. Orice îi puseseră în mâncare sau în băutură îi bloca această capacitate. Oftând, se mulțumi să numere lungile clipe până când vânătorii se înduplecară să descuie, iar silueta subțiratică, deformată de parazitul crescut pe partea stângă a capului, a lui Novarre Faruz, se ivi în prag. Oblicitorul aducea, într-adevăr, o tavă plină cu mâncare și băutură, de care scăpă imediat ce intră, lăsând-o pe jos.
– Știi ceva de Rieumi? îl întrebă Slievi, în timp ce bărbatul se apropia de ea, cercetându-i cu privirea încheieturile prinse în lanțuri.
– Trăiește, spuse el. Ieandri are grijă de ea și speră ca fata să-și revină. Și ea, și pruncul.
Slievi își plecă fruntea, iar lanțurile zornăiră trist când încercă să își îngroape fața în palme.
– Este îngrozitor ce s-a întâmplat.
– Știu, Slievi, și nu ești tu de vină. Nenorocitul ăla de Lamitt este, că numai el i-a întărâtat să pună mâna pe pui.
Slievi își ridică fruntea ca să-l privească în ochi.
– Puii? Știi unde sunt?
– În turn. Netotul i-a luat și s-a închis cu ei acolo. Cică o să coboare doar când o merge Urza să se ploconească pe lângă el.
– Și nu s-a găsit nimeni să-l coboare cu forța? spuse Slievi.
– N-are niciunul curaj să se apropie de ei după ce i s-a întâmplat lui Rieumi. Dacă îți vine să crezi, s-ar putea să se teamă mai mult de ei decât de tine.
– Aș fi preferat să fie invers și să-i lase în pace.
– Aș fi preferat să nu se teamă de niciunul dintre voi. Nu sunteți voi răul lor.
Dar cine? ar fi vrut să îl întrebe, dar expresia de pe chipul lui Novarre era atât de întunecată, încât cuvintele refuzau să-i părăsească buzele, de parcă s-ar fi temut de ce le-ar fi putut el face.
– Știi ce mi-a zis Ikode? întrebă Faruz.
Slievi tresări. Avea strania senzație că oblicitorul știa deja ce tot ce se întâmplase în această odaie până să vină el, ce vorbise cu hrivarul, cum se jucase cu el. Poate că stătuse cu urechea lipită de ușă, ascultându-le fiecare cuvânt. Sau poate că însuși Ikode îi povestise. Și, de ce să n-o fi făcut, doar Novarre era tatăl presupusului ei copil.
– Că vom avea un copil împreună. Că avem, de fapt, adăugă el țintuind cu degetul abdomenul lui Slievi.
– Și că acest copil ar avea nu știu ce puteri deosebite, mârâi ea.
– Va fi adaptat la morb! strigă Novarre, iar înflăcărarea lui i se păru ciudată lui Slievi. Gândește-te cum ar fi să existe un astfel de om, imun la cea mai îngrozitoare boală din câte ne-au fost date vreodată să înfruntăm!
– Chiar crezi că un astfel de… copil, dacă ar exista, fapt de care mă îndoiesc, va fi cu adevărat un om? Născut dintr-o fiară ucigașă…
– … și dintr-un fost hoț controlat de un parazit. Nu știu care dintre noi este mai rău, dacă ar fi să ne luăm după descrierile noastre. Dar mă gândesc că și din ele, puse laolaltă și strunite, ar putea ieși ceva bun. Și nu doar pentru noi, ci pentru întreaga omenire!
– Momentan, singurul lucru bun pentru toată lumea este ăsta.
Slievi își ridică mâinile cât de sus îi permiteau lanțurile, apoi le lăsă să-i alunece pe lângă corp, în zornăitul strident al fierului.
Novarre clătină din cap, vizibil dezamăgit de reacția ei.
– Sigur asta vrei? Eu zic să te gândești bine, Slievi, pentru că totul depinde de tine, de ce vei spune și vei face mâine, când va fi judecata. O să te ajut și eu, desigur, cu mărturia mea, dar iertarea va veni de la tine, de la ce le vei inspira tu grumzenilor. Teamă? Milă? Înțelegere? Poate nu ar fi rău să le spunem tot ce știm despre pui, despre morb, despre copilul care crește…
– Copilul ăsta care, momentan, este o idee pe care ne-a băgat-o hrivarul în cap. Este prea devreme să știm dacă el există sau dacă se va naște. Sau dacă va fi așa cum spune Ikode. Da, este un vis frumos, dacă ne gândim că de la el ar putea porni o nouă rasă de oameni adaptați morbului, că prin urmașii lui ar putea duce mai departe niște caracteristici indispensabile vieții, dar nu avem nicio garanție că așa va fi.
– Și-atunci, ce vrei? Să abandonezi unica speranță a omenirii doar pentru că te chinuie vinovăția pentru o faptă pe care nici măcar nu ai comis-o? clătină din cap Novarre. Prost am mai fost, crezând că noi doi putem salva lumea, că vom lua puii în brațe și, împreună cu ei, vom cutreiera din casă în casă, ca să le aducem alinare celor care suferă de morb. Și că ne vom crește copilul departe de intrigile și interesele altora. Sau poate copiii, mă gândeam, ca un prost ce sunt.
Oblicitorul își apucă sarcoptul între palme și începu să se învârtă așa prin odaie, de parcă ar fi avut o căciulă pe care nu reușea să și-o mai scoată de pe cap, iar pe Slievi n-ar fi surprins-o dacă bărbatul ar fi reușit să-și smulgă parazitul acela cu tot cu piele. Se întrebă totuși, dacă ar fi curs sânge, cât de tare l-ar fi durut pe Nova, și cum ar fi reacționat Cealaltă. Dar el se opri brusc și se întoarse spre ea.
Privirile li se întâlniră și ce văzu Slievi în ochii oblicitorului o făcu să își simtă pielea înfiorându-i-se. Era un gol imens acolo, dar nu ca al lui Ikode, un hău care se ascundea în spatele unei aparențe de satisfacție, ci o vale adâncă și aridă, apărută ca în urma dispariției unui obiect prețios, ca un inel scump, din montura căruia fusese smulsă piatra prețioasă. Era prăbușire și nesiguranță și confuzie și o dorință neîmplinită de a găsi un țel, o rațiune, un motiv de a continua. Nimic care ei să îi fi fost străin.
Vru să întindă mâna spre el, să îi ofere alinare, poate un pic din curajul și speranța pe care i le insuflase hrivarul cu îmbrățișarea lui. Se abținu, conștientă că nu avea nimic de oferit. Totul era minciună și înșelătorie. Iar copilul despre care vorbea Ikode, și acum și Nova, era o himeră. Spera că era o iluzie și el, că nu exista, altfel ce soartă ar fi putut avea? Un copil al unei fiare… Ce fel de creatură abominabilă, pe care oamenii să o privească curios, să o izgonească sau să o folosească după bunul plac putea ieși din pântecele ei?
Gândul o îngrozea la fel de tare cum o îngroziseră propriile fapte. Întinse mâna spre Faruz, dar nu ca să-l cheme, ci ca să facă gestul disprețuitor cu care se alungau muștele. Tresări, surprinsă de vuietul prelung al cornului care anunța sosirea cuiva important. Se uită spre Faruz, dar acesta fie nu auzise nimic, fie nu înțelegea semnificația sunetului. Slievi decise că nu avea rost să dezvolte subiectul cu oblicitorul, mai ales că o rodea o altă grijă.
– Și dacă hrivarul se joacă de fapt cu noi, iar acest copil pe care ți l-a promis nu există? Și nici nu va exista vreodată?
– O să găsesc altceva în care să cred, spuse Faruz. Dar cât timp am un țel, o speranță, o rațiune de a umbla pe acest pământ, aș fi nebun să mă lepăd de ea. Pe tine ce te face să vrei să trăiești?
Slievi deschise gura, pregătită să dea răspunsul ei obișnuit: puii, puii de kirb, dar se răzgândi, conștientă de goliciunea unor astfel de cuvinte. Erau lucruri mult mai rele decât să nu ai un scop precis pentru care să trăiești. Erau lucruri care nu te lăsau să trăiești liniștit, sau deloc, iar unul dintre acestea tocmai era anunțat de glasul gardianului care tocmai descuia ușa.
– Jupâne Faruz, vizita s-a terminat.
– De ce? întrebă Slievi. Ce se întâmplă? Am auzit mai devreme cornul.
Gardianul pufni, în timp ce-i făcea lui Novarre semn să se grăbească.
– Au sosit sarzii.

Despre autoare:

Cezarina Anghilac (n. 27 septembrie 1984, Mangalia) a studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în 2015 a urmat cursurile Atelierului SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog. A îngrijit, timp de doi ani, sumarul Revistei de suspans.

Este autoarea volumului de povestiri Cine doarme și visează (Tritonic, 2017), distins cu premiul AntareSFest pentru Cel mai bun debut SFFH al anului 2017 în volum propriu.

A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Argos Magazine, Revista de suspans, Revista Familia, Galaxia 42, Opt Motive, Iocan și în antologiile Best of Mystery & Horror #1, editată de Mircea Pricăjan (Herg Benet 2014) și Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017 editată de Michael Haulică (Vremea, 2018).

A obținut premiul AntareSFest pentru Cea mai bună povestire SFFH primă apariție 2016 (pentru povestirea Doar vântul) și premiul Revistei Galaxia 42 la categoria Fantasy (pentru povestirea Aroma fină de nisip încins).

În vara anului 2022, Cezarina Anghilac publică primul volum al romanului fantasy În cercul fiarei la editura Crux Publishing.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s