În revista P(RO)EZIA nr. 32, a apărut editorialul Cronicar vs. I.A.: Cine pierde? Cine câștigă?, din care redau un scurt fragment:

A trecut ceva timp de când am scris un editorial pentru revistă, dar astăzi vreau să abordez problema I.A. în cronici de carte, o problemă pe care am început să o constat și care mă întristează, deoarece consider că atunci când te înhami la a scrie despre un volum mai nou sau mai vechi ai datoria în primul rând să îl citești și apoi să pui pe hârtie ce ți-a stârnit acel volum. Ori întrebările care îmi vin mie sunt următoarele: dacă scrii cronicile de carte cu I.A., le mai citești? De unde știi că ceea ce spune I.A. pentru tine este și ceea ce se întâmplă în carte, având în vedere ce rateuri dau aceste instrumente la niște căutări mai simple? Și cât de etic este acest lucru?

Pun întrebările acestea, pentru că, da, și eu folosesc I.A. atunci când am nevoie să aflu niște informații rapide, dar întotdeauna mă uit și pe linkurile de unde își extrage informațiile sau fac o scurtă cercetare pentru a vedea, bă, lucrurile astea sunt chiar așa… Dar nu m-aș apuca să îmi scriu cronicile de carte cu ea, deoarece consider că trebuie să am un minim de respect pentru cititorii care vin în paginile acestei reviste, pe blogul pe care l-am lansat în 2014 sau oriunde altundeva. Mai este, după aceea, vorba și despre respectul pe care îl am față de scriitorul pe care îl citesc și a cărui carte vreau să o recenzez. Cum aș putea eu să mă apuc să zic că ceva scris de o I.A. este ceva scris de mine, deși la o citire clară, îți dai seama că nu e așa? Nu contravine asta eticii de lucru? Plus că ce se întâmplă când zicem că citim o operă literară, dar, de fapt, nu am citit-o, și dacă am avea o discuție pe subiect, nici nu am ști ce să zicem.