În revista EgoPHobia #89-90, a apărut proza scurtă „Șoaptele dintre ape” a cărei acțiune se petrece într-o Japonie medievală fantastică. Mai jos, un scurt fragment:

Prolog

Hēi Yīn studia sulurile cu vrăji când auzi bătăi puternice în ușă.

– Deschide în numele Împăratului!

Shùshì-ul știuse că așa ceva urma să se întâmple mai devreme sau mai târziu, în ciuda tuturor precauțiilor pe care și le luase, căci Artele Întunericului își lăsau asupra locurilor și ființelor o malefică umbră de accidente, ghinioane, vise rele și temeri aparent inexplicabile ce nu putea trece neobservată de cei ce știau a citi semnele și fluxurile care conectau toate aspectele realității. Strânse repede manuscrisele și sulurile, pe măsură ce, de dincolo de ușă, începuseră să se audă lovituri grele. Când avu toate obiectele necesare, Hēi Yīn mai aruncă o privire în urma sa și, apoi, ieși pe ușa dosnică, coborând treptele elicoidale ce aveau să îl ducă în pivnițele palatului administrativ din Hangzhou.

Cum descindea, auzi gărzile care spărseseră ușa și veneau după el, astfel că shùshì-ul grăbi ritmul spre dìjiào[1] unde erau adăpostite hrana, vinul, cerealele și proviziile, toate fiind așezate ordonat de-o latură și de alta a catacombelor. Vocile și tropăielile ostașilor se auzeau în urma lui, dar Hēi Yīn nu stătea să le asculte, continuându-și drumul prin coridoarele subterane ce aveau să-l scoată lângă cāngkù [2].

Trebuia să scape urmăritorilor și apoi avea să vadă ce avea să întreprindă cu cele aflate din manuscrise. Nimeni nu mai încercase ceea ce el făcuse, dar era clar că Împăratul nu era de acord cu folosirea puterilor întunecate, iar Marele Ming nu mai era un loc în care el să poată rămâne. Dar, de fapt, anticipase acest moment și el știa ce avea de făcut pentru a fi la loc sigur unde mâna lungă a Tronului de Jad nu îl putea ajunge.

Ieși în spatele clădirii principale și cum vru să se piardă pe străzile din Hangzhou, auzi din nou strigătele soldaților:

– Stai pe loc! În numele Împăratului!

Dar Hēi Yīn nu se opri și atunci primul foc fu tras.

***

Gloanțele trecură pe lângă shùshì, iar, câteva clipe mai târziu, ostașii traseră o a doua salvă, care îl rată la mustață. Atunci Hēi Yīn începu să alerge și mai tare. Trebuia să ajungă la locul sigur pentru a folosi sulurile.

Continuă pe dàjiē[3] până la podul peste canal. De o parte și de cealaltă a acestuia, se zăreau bărcile comercianților, care veneau în oraș pentru negoț, dar shùshì-ul nu avea ochi pentru ele. În schimb, shìchǎng[4] se afla pe celălalt mal, și acolo voia el să ajungă – printre negustori de ceai Longjing, comercianți de mătase, vânzători de porțelan și ceramică sau tarabe cu mâncare; acolo avea să se ascundă și să performeze ritualul.

Înainte să treacă pe țărmul dinainte, mai aruncă o privire în urmă și văzu soldații hotărâți să facă baie de sânge, căci viețile oamenilor nevinovați din piață nu contau pentru ei, așa cum nu contau nici pentru el. Apoi Hēi Yīn se amestecă în mulțimea de vânzători și clienți, încă ținând sulurile și manuscrisele sub braț. De ele depindea întreaga lui soartă…

***

Scăpând de urmăritori, shùshì-ul merse printre tarabele cu băutură și ieși lângă mica fântână cu dragon de unde negustorii beau apă pe timpul zilei pentru a se feri de căldură. Și, acolo, la umbra clădirii de alături, deschise sulul ce avea să-l scoată din belele, lăsându-l la picioarele sale. Iar apoi începu să citească:

– Yánluó Wáng[5], diyu[6] și gui[7], vă slujesc! Preschimbați-mă în qi[8] și eu voi face voia voastră!

Nici nu termină de rostit acele cuvinte, că auzi o gardă strigând:

– E lângă fântână. Prindeți-l!

Gărzile se apropiau, dar, ignorându-le, shùshì-ul continuă:

– Arătați-mi calea către voi și eu mă voi închina vouă!

Și cum sfârși Hēi Yīn acea incantație, cum ostașul îngăimă:

– Unde e? Era chiar aici! Unde e?