În revista P(ro)ezia nr. 26, am scris o cronică despre trei cărți SF&F. Mai jos, un scurt fragment:

Se întâmplă că pentru și după Bookfest am citit multă literatură, și mai ales literatură SF&F bună, așa că nu se poate să nu scriu despre trei volume din acest segment, pe care le-am notat cu patru stele pe Goodreads. Este vorba despre Trilogia lui Teofil de Cosmin Perța (editura Polirom), Azilul meu de Alexandru Lamba (editura Polirom) și Marginea Lumii (Baladele Nlithiei – vol. V – editura Crux Publishing) de Mircea M. Țara.

Trilogia lui Teofil, Cosmin Perța

Cine mă urmărește pe social media și pe blog deja știe despre pasiunea mea pentru cărțile lui Cosmin Perța. Am scris despre poezie. Am scris despre proză. Și scriu acum despre o serie de trei volume, apărute inițial la edituri diferite și reunite într-o trilogie de editura Polirom, și anume Trilogia lui Teofil (În urmă nu mai e nimic – 2015, Arșița – 2019 și Teofil și Câinele de lemn – 2012), a cărei structură nu păstrează ordinea în care volumele au fost publicate și care poate fi interpretată în două chei – pe de o parte textul poate fi o explorare SF&F ce îmbină elementele de SF distopic cu elementele fantastice (existența unor vieți multiple, căci de-a lungul trilogiei ne întâlnim cu Teofil în rol de funcționar, călugăr, pustnic ori scriitor), pe de altă parte avem de-a face cu o explorare mistico-religioasă a sinelui. Trilogia debutează, în volumul În urmă nu mai e nimic, ca un Bildungsroman în care Teofil, încă un copil, trăiește trauma morții bunicului său, o moarte violentă, care îi determină viitorul, căci din acel punct trece printr-o continuă căutare de sine marcată în adolescență de numeorase probleme: inadapatarea la școală, certurile familiale, fuga de acasă, fiind doar câteva dintre ele. Această căutare de sine nu se va opri aici, ci va fi marcată de două direcții diametral opuse, care sugerează incapacitatea de a se adapta a personajului principal. Vom avea de-a face cu un Teofil funcționar într-o Instituție ce amintește de instituții distopice clasice (aici Teofil se ascunde sub funcția sa pentru a scrie un jurnal), dar și cu Teofil călugărul care se află în lupta interioară dintre sacru și profan manifestată prin dialogurile cu fata dracului (revelatoare în acest sens sunt și fragmentele de paslmi, pe care Teofil le recită în încercarea sa de a rămâne fidel lui Dumnezeu). Ambiguitatea acestui prim volum este la fel de pregnantă și în finalul cărții unde îl întâlnim pe Teofil pe un pat de spital, alături de părinții săi (și de fata dracului) care îi spun că a suferit o depresie majoră, ceea ce sugerează că am putea avea de-a face doar cu halucinația unui personaj care nu a ieșit din traumele copilăriei. Această ambiguitate este păstrată, de fapt, de-a lungul întregii trilogii. Dacă ne uităm la cel de-al doilea volum (Arșița), regăsim elemente de SF&F (misterioasa ceață mov, regimul distopic al colonelului, dialogul intern al lui Teofil cu fata dracului), dar și o lume aflată la granița dintre real și fantastic, după cum însuși Cosmin Perța comenta, lume marcată și de elemente de satiră la adresa societății contemporane – avem de-a face cu colonelul care ar putea reprezenta la fel de bine indivizi care fac abuz de putere, o temă centrală a societății moderne, dar și întruchiparea dictatorului care își permite orice acțiune: Anuța avea 13 ani când a fost dusă în dormitorul colonelului. S-a hârjonit puțin cu ea, a dezbrăcat-o, a atins-o, a rostogolit-o ca pe o păpușă de cârpe, amuzându-se, apoi i-a spus să deschidă gura. Fetița n-a vrut, i-a dat două palme și i-a deschis-o el și a băgat adânc. În plus, pentru a marca și mai pregnant cititorul cu acest univers distopic, Cosmin Perța combină proza cu poezia, creând un text hibrid ce caracterizează întreaga trilogie. Hibriditatea De fapt, hibriditatea și ambiguitatea sunt cele mai de seamă caracteristici ale acestei trilogii, care se încheie de fapt cu primul volum apărut în ordine cronologică, Teofil și Câinele de lemn (2012). Aici elementul de SF&F ne poartă spre ideea de călătorie în timp și de existență a mai multor vieți. Avem de-a face cu Teofil scriitorul ratat, care vrea să scrie o carte și care, pentru a se documenta, devine parte a experimentului inginerului Nicolae Popete. Această primă/ultimă parte a trilogiei amintește de elemente kafkaiene, prin existența Șantierului, și este marcat de vocea Câinelui de lemn, un fel de fată a dracului – versiunea profană, care face legătura dintre real și fantastic. Concluzia mea după ce am citit toate acestea volume este că scriitorul Cosmin Perța reușește să creeze o trilogie care, în orice ordine ai citi-o, îți va da un mind blowing feeling, și spun asta pentru că fiecare cititor poate da acțiunii propria interpretare: vrei să crezi că te afli în mintea unui depresiv, you go there; vrei să îți spui că citești o distopie, no problem; vrei să ai parte de o porție de literatură fantastică, fii sigur că poți călători prin multele vieți ale lui Teofil. Mind blowing indeed!