Foto: Cristina Văduva

S-au scris tot felul de postări zilele acestea despre situația politică din România… Și astăzi simt că am datoria ca om al cuvintelor și al culturii să îmi exprim opinia la rândul meu despre întregul fenomen, nu doar despre ce se petrece zilele acestea pe meleagurile noastre care cu greu mai pot fi schimbate, și nu pentru că oamenii ieșiți la proteste nu o cer, ci pentru că ne confruntăm cu un întreg sistem, defectat cu mult înainte de ultimele întâmplări legate de PSD și ale sale ordonanțe și proiecte…

O voi scrie tare și clar! Sunt apolitică de ceva vreme, dar îmi exercit dreptul la vot la fiecare scrutin, și adesea mă întreb unde sunt acele multe milioane care nu o fac, pentru că și ele contribuie la ce se petrece la noi prin lipsa exprimării unui vot, oricare ar fi acela. Sunt apolitică, întrucât consider că nici unul dintre partidele de la noi nu servește cu adevărat doctrinei politice căreia i se închină (am avut ocazia să studiez destul despre aceste doctrine de-a lungul celor cinci ani petrecuți în Facultatea de Relații Economice Internaționale). Și atunci de ce să cred în aceste formațiuni? A adus una vreo schimbare semnificativă la noi în țară de la Revoluția din ’89? Eu spun că nu s-a întâmplat acest lucru, oricine a avut puterea în mâini. Din contră, conducătorii noștri nu au făcut decât să înrăutățească situația țării, înglodând-o în datorii pe oriunde au apucat, dar fără să facă ceva concret pentru populație: unde sunt locurile de muncă pentru tinerii care tot pleacă? Unde e o infrastructură adecvată? Unde sunt sistemele educaționale și sanitare corespunzătoare? Etc.

Nu sunt și nu am fost niciodată naționalistă, în sens politic. Consider că și naționalismul, dus la extrem, poate fi la fel de periculos ca un partid politic care nu își respectă valorile pe care afirmă că s-a întemeiat (și există exemple clare în istorie care să-mi susțină afirmația, de multe ori sistemele totalitare și-au tras rădăcinile tocmai din această ideologie, iar însuși Hitler a ațâțat ura și neîncrederea față de anumite minorități – știm cu toții la ce a condus acest lucru…). Cred însă în conservarea tradițiilor, a istoriei noastre, a valorilor, a culturii… Ce am fi fără rădăcinile noastre? Un copac care cade la prima bătaie de vânt…

Ce îmi doresc eu pentru România, de ce susțin toate aceste mișcări de stradă, așa cum le-am susținut și la momentul Colectiv? Vreau o societate normală, una de care să pot fi mândră, cu valori care par uitate de clasa politică (se fac acum mișcări de către unii și alții care vor să arate că nu e așa, dar numai testul timpului va demonstra dacă acest lucru e o chestiune de moment sau nu) bazată pe principii precum hoție, corupție, relativism moral, ipocrizie și multe altele…

Problema e aceea că dacă aceste principii s-ar fi oprit la nivelul clasei politice era una, însă ele l-au depășit de multă vreme. Vorbim și de o parte ridicată din populație care s-a adaptat lor, care le-a îmbrățișat de la Revoluție încoace și care funcționează în baza lor. Din nefericire, inclusiv în domeniul literar.

Vrem cu adevărat schimbare, vrem ca România să nu fie o țară pierdută? Atunci hai să aducem modificarea sistemului la fiecare nivel: să nu mai fim un popor al acceptării în fața politicienilor, dar nici înaintea celor ce li se aseamănă, indiferent de domeniul în care activează…

Altfel va fi doar o repetare a unor fenomene pe care le-am mai văzut deja!