*

Dacă mă întrebi pe mine, Haosul este, uneori, consecința directă a prostiei umane, a lipsei de înțelegere a lumii și a fricii. Religiile sunt doar un exemplu al acestui fenomen – oamenii se agață de idei închistate și tradiții depășite, refuzând să gândească critic, înspăimântați de lumină, incapabili să accepte că nu există nici un Plan croit special pentru ei. E mai ușor să crezi în zei decât să-ți asumi propria-ți viață. E și mai ușor să dai vina pe ei. Fanatismul religios este mai periculos decât orice entitate invocată prin magie neagră, pentru că el creează monștri care distrug vieți și comunități întregi, convertind alți și alți monștri, generație după generație. Când oamenii se transformă în zeloți, urmând dogme rigide și ignorând realitatea, ei devin mai puțin umani și din ce în ce mai puțin capabili să înțeleagă lumea, sau pe ei înșiși. Într-un astfel de mediu, restabilirea ordinii este imperativă, dacă nu pentru altceva, atunci pentru a le reaminti îndoctrinaților că ceea ce cred ei că știu nu este adevărat și că divinitățile la care se închină nu sunt decât demoni: lăcomia, setea de putere, nevoia de control asupra altora. Ferește-te de fanaticul credincios, căci, în ignoranța lui, te va ucide, convins fiind că el știe, că el este deținătorul adevărului absolut! Cineva trebuie să-i oprească pe toți acești falși profeți, altfel Haosul va continua să se răspândească și să distrugă cel mai valoros lucru din întreg universul: libertatea.

*

Adelind pătrunse în gară chiar când orologiul bătea ora cinci. Străbătu repede holul de la intrare și merse țintă spre zona vestică, aproape de sala pentru bagaje. Amos îi spusese de nenumărate ori că seifurile gării erau locul în care se păstrau toate secretele din Cadiz. Aveai nevoie doar de o cheie – unică pentru fiecare proprietar în parte – și un cod de patru cifre ca să ascunzi, pentru cel mult un an, contra unei sume modice, dovezi incriminatoare, documente secrete, bijuteriile bunicii, arme sau poțiuni magice… Oussant era strașnic păzită și seifurile greu de spart, așa că Amos bănuia că toate grupările interlope din Cadiz își țineau listele negre, actele contabile și banii la gară. În plus, nimeni nu ar fi bănuit nimic dacă cineva cu un bagaj în mână ar fi scos dintr-un astfel de seif o gentuță sau o servietă. Lui Amos i se păruse întotdeauna o lovitură de geniu ascunderea unui lucru în văzul tuturor, printre mii de călători grăbiți.
Adelind se repezi într-acolo, strângând în pumn cheia și biletul, și, pe măsură ce înainta, o idee i se contura în minte din ce în ce mai puternic: prietenul ei trebuia să se fi temut groaznic pentru viața lui, căci jurnalistul nu și-ar fi luat astfel de măsuri de protecție dacă nu se afla în pericol. Piesele fragmentate ale unei pânze mai mari începură să se potrivească într-un tablou angoasant: vechea discuție, aparent banală, despre testamente, ascunderea cheii și documentului de la Clubul de Pipă în mașina de scris, notița aceea enigmatică pe care i-o lăsase, cu indicii matematice, ei și numai ei…
Ajunse în fața seifurilor fără a ști cum înaintase, de unde venise și încotro o pornea, cu gândurile mereu îndreptate către Amos și misterul în care se implicase acesta. Era atât de agitată, încât, atunci când se opri în fața căsuțelor de metal, trase adânc aer în piept și începu să refacă în gând matricea generală a transformării proiective. Apoi scoase notița și o reciti, deși, în taxi, o învățase deja pe de rost:

Doi și cu trei fac cinci în locul în care se păstrează secretele toate
Fă un popas, respiră, și mergi mai departe.
Matematica e lucru complicat,
Dacă tot ești acolo, nu te opri din numărat.
Împarte-l pe cel de-al doilea la primul și vei afla:
Perfecțiunea e chiar în fața ta.

Amos folosise un joc mai vechi, știind că doar ea ar fi putut să descifreze un astfel de mesaj. De nenumărate ori, jurnalistul îi lăsase tot felul de ghicitori similare când voia să-i facă o surpriză sau un cadou, știind cât de pasionată era ea de numere și de tot ce se lega de ele. Numai că, dacă atunci surprizele fuseseră plăcute și vesele, acum jocul intrase pe un făgaș periculos. Dar trebuia să meargă mai departe în ciuda primejdiei. Își promisese că va afla ce se întâmplase cu el și avea să facă orice pentru asta.

Se uită la toate acele seifuri, numerotate de la 1 la 250, dispuse într-un paralelipiped imens. Dacă doi și cu trei făceau cinci… Încercă să descuie caseta cu numărul 5, dar cheia nu se potrivea. Apoi, încercă cheia în seiful numerotat cu 52, aflat la intersecția dintre coloana a doua și cel de-al treilea rând. Nu merse nici așa. Palpitațiile îi provocau deja o stare febrilă, dar nu se opri. Singura soluție pe care o vedea atunci, pe moment, era să încerce cheia în seiful 28, aflat la intersecția dintre coloana a treia și cel de-al doilea rând. Aceasta intră ca unsă. Jumătate din enigmă fusese rezolvată.

Înainte să descuie, reciti rândurile lui Amos cu atenție. Nu te opri din numărat… Împarte-l pe cel de-al doilea la primul… Perfecțiunea e chiar în fața ta… Ce urma după doi și trei? Patru, desigur. Și cât de departe trebuia să numere ca să atingă perfecțiunea?

Gândind la o intensitate pe care nu o mai simțise de când dăduse admiterea la Arhitectură, și poate nici atunci, Adelind închise ochii, întrebându-se dacă nu părea incredibil de dubioasă, cum stătea în fața seifurilor cu o cheie introdusă într-o casetă și chipul atât de încruntat, încât fruntea și ochii începuseră să o doară. Dar acolo, atunci, era la fel de anonimă ca și toți ceilalți. Amos îi spusese asta. Se mai liniști.

Se concentră asupra ghicitorii. În mintea ei, sute de cifre și ecuații începură a prinde viață, suprapunându-se, apropiindu-se și îndepărtându-se, rotindu-se cu o viteză din ce în ce mai mare. Rotindu-se… Rotindu-se… Șiruri de numere dispuse în cercuri… Șiruri de numere dispuse în spirală… Șiruri… Secvențe…

Împarți o cifră la o cifră anterioară și obții perfecțiunea… După doi vine trei și-apoi cinci și-apoi opt și nu mă opresc din numărat… În artă, perfecțiunea nu exista, nu cu adevărat, dar în matematică, un singur număr îndeplinea această condiție: Secțiunea de Aur.

Începu să învârtă rotițele cifrului… 1, 6, 1, 8, iar apoi roti cheia în încuietoare, iar clic-ul subtil al acesteia o paraliză pentru o clipă. Orice se afla acolo putea reprezenta fie dreptate pentru Amos și ceilalți, fie propria ei condamnare.

Deschise ușița cu o grijă infinită, de parcă s-ar fi temut să nu detoneze un explozibil, și văzu în interior un dosar. Discret, începu să-l răsfoiască. Amos nu mințise, ci chiar îi lăsase un testament, autentificat și bine păstrat într-o învelitoare de carton. Toate bunurile lui de preț intrau în posesia ei: mașina lui de scris și singurul obiect care-l mai lega de mama lui – un medalion de argint cu capac, în filigran, pe un lănțișor subțire ca un fir de păr. Adelind nu trebuia să deschidă pandantivul pentru a ști că înăuntru se afla o fotografie a răposatei doamne Gould. În cazul în care murea subit, Adelind, însoțită de avocat, putea să ridice obiectele de la el de acasă…

Răsfoind grăbită dosarul pentru a-și stăvili emoțiile, găsi și câteva fotografii ale victimelor care îl precedaseră. Imaginile înfiorătoare, post-mortem, și notițele medicului legist – de care Amos făcuse, aparent, rost, el știa cum – sugerau voalat că morțile erau suspecte, iar suicidul, deși o posibilitate, nu putea fi clar stabilit. Jurnalistul mâzgălise haotic și o listă de nume, precum și legături stranii între victime și o anumită Frăție, probabil grupul de care se temuse atât de tare, încât ascunsese dosarul la gară și dusese cheia la club. Da, nu mai putea nega existența unei organizații, al cărei scop îi scăpa înțelegerii, deși Adelind nu reușea să creadă că cineva se ocupa totuși de treburi… supranaturale. Ar fi înțeles mult mai ușor clanuri interlope rivale, afaceri cu substanțe sau arme, rețele de trafic de carne vie decât… farmece și blesteme. Totuși, trebuia să plece de-acolo, să cerceteze pe-ndelete documentele și să afle tot ce era de aflat, pentru ca apoi să pornească pe urmele nenorociților care erau vinovați de moartea lui Amos, cu sau fără Ruan…

Despre autori:

Șerban Andrei Mazilu este scriitor și co-fondator al editurii Crux Publishing. După debutul în Statele Unite cu romanul The Angellove Society: Crux, publică în limba română romanele clockpunk Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților (ambele din seria Cronici din Voss). Înclinația sa pentru fantastic, horror și supranatural îi aduce mențiuni și recenzii pozitive din partea criticii și autorilor români de gen, astfel încât publică o povestire, Misterele din Sparktower, în antologia de colecție Metamorfoze, alături de titani ai literaturii fantastice: H. P. Lovecraft, Robert E. Howard, Guy de Maupassant, Arthur Conan Doyle și alţii.

Andreea Sterea le este mai bine cunoscută cititorilor Crux ca persoana din spatele editurii: co-fondatoare și editor-șef. De-a lungul timpului, Andreea a publicat zeci de articole de opinie, prezentări de carte și critică literară, având o rubrică permanentă – #traiestefantastic – în revista EgoPHobia. S-a remarcat ca traducătoare și coordonatoare de colecție (traducând, printre altele, texte semnate de Robert E. Howard, Saki, Walpole și alții). Romanul Confesiunile domnului Freejoy este titlul ei de debut și un proiect literar foarte drag.