Zilele trecute am fost să reciclez peturi. Când am ajuns la aparat, se afla acolo un om al străzii, una dintre ființele acelea invizibile, pe lângă care trecem zilnic, ignorându-le și uitând că sunt tot oameni. Era mic de statură, mai mic ca mine, cu pielea tuciurie, părul negru, nespălat. Avea haine de blugi jerpelite și un pulover roșu. Mâinile îi erau roase de mizeria care ne face să nu ne uităm la acești oameni. Bărbatul al cărui nume n-am să-l aflu niciodată recicla peturi. Avea doi saci uriași, plini cu câteva sute de sticle. Abia începuse să le pună în aparat. Mă uitam la el și am văzut că era ceva diferit de ceea ce fac eu de obicei. Înainte de a băga sticlele în aparat, scotea capacele. Și repeta procesul ăsta, pe care îl tot urmăream, defect de scriitor, căci eu, cel puțin, poate mai sunt și alții, observ oamenii și tot ceea ce e în jur. Avea un soi de refren ritmic ca într-o melodie. Rotea, scotea capacul, îl arunca în pungă, băga sticla în aparat. La un moment dat, văd că se oprește. Întrerupe melodia pe care deja mi-o formasem în minte și mă anunță că o pot lua înainte, cu toate că mai avea alte câteva sute de sticle de băgat în aparat. Un gest de omenie pentru că văzuse că aveam puține peturi și nu voia să mă lase să aștept. I-am mulțumit și am dat să pun sticlele în aparat. Apoi, mi-am adus aminte de gestul lui și de muzica pe care o scotea înainte de a se întrerupe pentru mine. M-am întors la melodia pe care o crease și, la rândul meu, am început să rotesc, să scot capacul, să îl dau mai departe acelui om al străzii și să bag sticla în aparat. Când am terminat, mi-a arătat atâta recunoștință, parcă i-aș fi dat salariul pe lună al unui corporatist, pentru că, mi-a spus el, urma să dea capacele într-altă parte, loc din care avea să ia o sumă mică de bani, asemănătoare cu cea de pe sticlele reciclate.