Să scriem corect (I): Fir-ar!

Pornesc această rubrică nouă cu o imprecație, poate și pentru că folosesc această expresie destul de des, dar mai ales pentru că în diverse locuri am văzut utilizată forma fi-r-ar, o variantă care nu există în limba română, fiind folosită greșit de utilizatorii ei.

Este posibil ca lucrul acesta să se întâmple din două motive: fie din necunoașterea formei corecte, fie din asemuirea acesteia cu forma inversată a condiționalului prezent al verbului „a fi”, combinată cu un pronume în cazul dativ (fi-mi-ar, fi-ți-ar, fi-i-ar, fi-ne-ar, fi-v-ar, fi-le-ar), formă cu care imprecația fir-ar nu are nici o legătură.

De fapt, există două menționări privind forma acestei imprecații care ar trebui să lămurească pe toată lumea:

1. „lua-te-ar ~!, fire-ar (sau fir-ar) al ~ii (să fie)! se spune pentru a exprima o imprecație sau un blestem.” – fragment din „Noul dicționar explicativ al limbii române” (NODEX);

2. „În afară de realizarea «scurtă» a componentului continuu, care este și realizarea curentă, există cu totul limitat (ca frecvență, ca utilizare discursivă, ca registru stilistic) și o componentă «lungă», construind forma arhaică și etimologică a infinitivului, deosebită de forma actuală prin întinderea sufixului de infinitiv: -are, -ere, -re, -âre. Componenta verbală «lungă» a infinitivului se limitează: (a) la apariția în forma inversată de condițional, construcție arhaică și populară, neuzitată în româna actuală (Închinare-aș și n-am cui); (b) la apariția în propoziții principale cu valoare injonctiv-optativă, conservată în înjurături și blesteme (Dare-ar boala în ei! Fir(e)-ar să fie de prosti!).” – Gramatica Academiei.