Din nou în stradă

După câteva demisii am rămas la jumătate. Mai vin la Piața Universității doar jumătate din cei care au ieșit zilele trecute și îmi pare că se renunță prea repede. Pesimismul meu îmi spune că zilele vor trece, numărul va scădea și ușor-ușor poate vom fi uitat despre ce era vorba. Și nu trebuie să uităm. Renunțarea aceasta ușoară nu e o soluție.

Aseară, după ce am plecat de la Universitate, aveam sute de gânduri în cap. Mă tot măcinau cele legate de soluția reală pentru România.

Mi-a trecut prin cap că dispariția clasei politice actuale și reunirea geniilor într-o cameră pentru a găsi un plan viabil pentru țara noastră ar fi o soluție. Apoi m-a trezit cineva la realitate. Când geniile sunt reunite nu întotdeauna se ajunge la rezultatele dorite. Avem cazuri în istorie care au dus la războaie. Exagerat! Dar poate că avea dreptate respectivul când m-a trezit la realitate. N-am face decât să înlocuim un sistem cu un altul.

Același tip îmi spunea că el ar închide guvernul cu totul și ar lăsa oamenii să funcționeze natural.

Cuvintele lui au retrezit în mine crezul meu conform căruia ar trebui să trăim toți ca în melodia lui Lennon, Imagine. Uneori îmi zic că ăsta e singurul răspuns la orice. Să nu mai existe state, să nu mai existe religii, să nu existe decât oameni care să trăiască liber… Lumea ar arăta mai altfel atunci… Știu că ideea nu e viabilă în lumea reală, astfel că nu-mi rămâne decât să sper că vom găsi un sistem mai bun decât cel anterior.
(Later edit: Nu iau în considerare implicațiile politice ale melodiei de la vremea când a fost scrisă. Mă interesează doar ideea de lume liberă, pentru că asta e ceea ce vreau eu să văd, un loc în care oamenii să nu fie supuși ai sistemelor de orice fel, un loc în care să fim liberi și în care să trăim de parcă n-ar exista mâine.)