Liviu Rebreanu (n. 1885 – m. 1944) a fost un prozator, dramaturg, jurnalist român și membru al Academiei Române. În iunie 1912 își face debutul editorial cu volumul de nuvele Frământări. Printre cele mai cunoscute opere ale sale regăsim romanele Ion (1920, Editura Universală Alcalay, București), Pădurea spânzuraților (1922, Editura Cartea Românească, București), Adam și Eva (1925, Editura Cartea Românească, București; fusese publicat anterior în foileton în Adevărul) sau Răscoala (1932, Editura Adevărul, București).

Sunt unele cărți care se simt cu sufletul, de cum ai pus mâna pe ele, și nu poți să le mai lași deoparte orice ai face. Romanul Adam și Eva de Liviu Rebreanu (Elefant.ro, 2015) este una dintre ele și cu regret trebuie să afirm că i se face o mare necinste atunci când nu este inclusă în lectura obligatorie a oricărui elev român. Am vrut să încep cu partea aceasta și îmi vine să închei tot cu ea, deși o asemenea abordare ar fi redundantă.

Motivele pentru care afirm că opera Adam și Eva ar trebui să fie citită de orice român sunt nenumărate: temele și ideile exprimate prin intermediul romanului, povestea pusă de Rebreanu pe hârtie, personajele chinuite de o soartă implacabilă, scriitura etc., despre care veți afla mai multe în rândurile de mai jos.

Adam și Eva de Liviu Rebreanu aparține stilului funcțional beletristic, categoriei estetice a tragicului, genului literar epic, speciei literare a romanului fantastic de dragoste.

Cu referire la teme, sunt abordate metempsihoza (credința privind transmigrația sufletelor individuale, care ar străbate, în vederea purificării, un lung ciclu de reincarnări succesive în animale, plante și oameni – ***, Dicționar enciclopedic, vol. IV, Editura Enciclopedică, București; este întâlnită la filozofii greci antici, dar și în hinduism sau budism) și existența sufletelor pereche, Rebreanu dezvoltând o teorie conform căreia fiecare bărbat este predestinat unei singure femei și viceversa, iar aceștia se vor întâlni de-a lungul a șapte vieți, pentru ca în cea finală iubirea lor să se împlinească:

Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscența originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăiește în om. Iubire și Dumnezeu, conștient sau inconștient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista! O viață omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia. Spațiul și timpul sunt piedici de care sufletul strâns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi chiar când le-a învins, intervin obstacolele convențiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decât puterile oricărui om. Avântul sufletului se sfarmă în clipa prăbușirii trupești. Moartea materială descătușează sufletul fără a-i înlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai în viața materială poate fi mântuitoare. Așa sufletul slobozit după întâia incarnare va pluti în alte planuri ale lumii ca o sărmană conștiință pură, așteptând prilejul unei noi întrupări omenești. A doua viață pe pământ începe, și moartea o curmă iar, și sufletul tot nu și-a dobândit perechea adevărată. Apoi urmează a treia viață, secerată de a treia moarte. Apoi alta și iar alta. Poate că în timpul unei reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieții pământești și a tuturor zbuciumărilor sale, încercând să se apropie de Dumnezeu prin singurătate și meditație. Câte vieți terestre alcătuiesc o viață adevărată?… Șapte!… De ce tocmai șapte? O, Doamne, Doamne, de ce șapte? Dar pentru că șapte e numărul sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele! (afirmă Tudor Aleman, încercând să îi explice adevărurile lumii lui Toma Novac).

Dacă în prima parte a romanului intitulată Începutul acțiunea este plasată în București (Ieri, pe la orele șapte seara, în Strada Albă no. 7, emigrantul rus Ștefan Alexandrovici Poplinski, stabilit de curând în Capitală, venind de la Berlin unde se refugiase în urma revoluției, a tras patru focuri de revolver asupra d-lui Toma Novac, bine cunoscutul profesor de la Universitatea din București. Cauza crimei pare a fi eterna gelozie. Din primele cercetări ar rezulta că simpaticul profesor a fost surprins în flagrant delict de adulter cu tânăra și frumoasa soție a străinului gelos.), apoi cititorul este transpus în timpuri și locuri diferite (India antică, Egipt, Sumer, Roma antică, spațiul medieval germanic, Franța Marii Revoluții), pentru ca la final să fie readus pe meleaguri autohtone.

Astfel, aflăm poveștile tânărului indian Mahavira îndrăgostit de Navamalika, nobilului egiptean Unamonu căzut în mrejele lui Isit, babilonianului Gungunum înamorat de Hamma, romanului Axius amorezat de sclava Servilia, călugărului german Adeodatus dorind-o pe Maria, doctorului francez Gaston Duhem care ar vrea-o pe Yvonne și profesorului de filozofie Toma Novac având o idilă cu Ileana, soția lui Poplinski.

Deși istoriile acestor cupluri par similare (în primele șase din paragraful anterior în momentul întâlnirii îndrăgostiții par a se cunoaște dintotdeauna, iar povestea lor de iubire nu se concretizează din cauza împrejurărilor tragice în care se regăsesc), Rebreanu reușește să recreeze magistral atmosfera locurilor în care evenimentele se petrec și să redea suferințele eroilor săi în imagini vii, răvășitoare.

Abia în finalul romanului legăturile dintre aceste istorii ni se relevă, cu toate că un cititor avizat ar putea intui semnificația lor (datorită explicațiilor lui Aleman, datorită transmigrațiilor dintre poveștile create, dar și datorită momentului (re)întâlnirii), tot așa cum Toma ajunge la propriile sale concluzii, aflându-se pe patul morții: fiecare viață expusă de-a lungul narațiunii este una dintre cele trăite anterior celei de-a șaptea în care Toma a cunoscut-o pe Ileana, iubirea lor împlinindu-se în ciuda sfârșitului dramatic („Da, ultima, da! își zise istovit. Am fost eu, Toma , Novac!… Dar Mahavira și Unamonu, și Gungunum, și Axius, și Adeodatus, și Gaston?… Tot eu? Același eu? Atunci Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot Ileana?… Adică precum spunea Aleman?… Și dacă toate-astea sunt închipuiri care s-au smuls acuma din subconștientul meu?… De ce însă tocmai acuma?”).

Titlul romanului face referire la primul cuplu creat de Dumnezeu, acesta fiind o sugestie a existenței unui suflet pereche, cum lui Adam i-a fost hărăzită Eva, tot așa lui Toma i-a fost hărăzită Ileana. Atmosfera operei este misterioasă, tensionată, construită potrivit pentru fiecare epocă evocată de autor.

Liviu Rebreanu afirma despre romanul Adam și Eva că este pornit de la o scenă trăită prin septembrie 1918 la Iași. Pe strada Lăpușneanu, pe o răpăială de ploaie, am întâlnit o femeie cu umbrelă. Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari, parcă speriați, care mă priveau cu o mirare ce simțeam că trebuie să fie și în ochii mei. Femeia mi se părea cunoscută, deși îmi dădeam perfect seama că n-am mai văzut-o niciodată. Din toată înfățișarea ei înțelegeam că și ea avea aceeași impresie. Am trecut privindu-ne cu bucurie și curiozitate, ca și când ne-am fi revăzut după vreme îndelungată. Nu ne-am oprit însă deși am dorit amândoi. Umbrela îi alunecase într-o parte. Din figura ei totuși n-am reținut decât ochii și mai mult privirea. După ce am trecut câțiva pași, mi-a părut rău că nu m-am oprit și am întors capul. Făcuse și ea aceeași mișcare, îndemnată desigur de același imbold. Pe urmă a dispărut pentru totdeauna…

Întâmplarea a condus la crearea uneia dintre cele mai valoroase opere ale literaturii românești, un roman ce cucerește prin scriitură complexă, evocări puternice și prin aceea că iubirea eroilor e mai puternică decât moartea.