Foto: Dan Mihai Bălănescu

Am realizat zilele trecute două articole (România – un tărâm pierdut? și Lecția pentru democrație…) referitoare la ultimele evenimente de pe scena politică din România și la fenomene care s-au perpetuat de-a lungul timpului de la Revoluția din ’89 încoace.

Acum voi face referire la unul singur, pe care nu-l poate contesta nimeni, și anume această tendință a românilor de a își spune că au câștigat o bătălie și astfel au obținut și Victoria finală. Ceea ce e fals! Câștigarea unei bătălii nu înseamnă că ai înfrânt inamicul în război, decât dacă conflictul se încheie cu triumful tău – a se vedea atacul japonezilor de la Pearl Harbor și deznodământul războiului din Pacific.

Duminică, am avut parte de o manifestație împotriva actualului Guvern care a reunit 600.000 de oameni în stradă în toată țara (din care vreo 300.000 în București). S-a scris despre momentul luminilor, s-a scris despre momentul scandării unui mesaj ce spunea: „Nu ne păcăliți, rămânem uniți”, deși Ordonanța 13 fusese abrogată în aceeași zi. Data de 5.02.2017 a intrat în istorie în cele mai mari cotidiene de la noi și de peste granițe, dar și pe rețelele de socializare. S-a scris despre unicornul României (format de acele sclipiri impresionante), dar și despre Satana României (ca urmare a acelorași lumini).

Vine însă ziua următoare și numărul protestatarilor scade vertiginos în București – în jur de 20.000 de oameni (la ora 21:35), pentru ca la 22:40 să mai rămână câteva sute. O „armată” decimată în aproximativ o oră spune multe despre acest #rezist al nostru și despre: „Nu ne păcăliți, rămânem uniți”?

Prin această postare doresc să trag un semnal de alarmă tuturor acelora care n-au mai revenit luni în Piața Victoriei! Cu cât lași garda mai jos, cu atât inamicul va avea ocazia să contracareze. În toiul nopții, cum scriu acest articol, citeam despre autocare posibil aduse de PSD în București și n-ar fi prima oară când se întâmplă. Apoi acest întreg fenomen îmi aduce aminte de momentul Colectiv, unde am fost la protest seară de seară. Îmi aduc aminte și acum marșul ținut pentru cei care au trecut prin suferințele din acel club, îmi aduc aminte cum în fiecare seară după serviciu mă duceam la Universitate și stăteam acolo până nu mă mai țineau picioarele, chiar și atunci când locul luase o altă coloratură și mare parte din cei sosiți nu se aflau acolo din motivul pentru care izbucnise protestul. Am rămas pe loc, pentru că, în ciuda lor, nu mi-am uitat cauza!

Vă rog să nu o uitați nici voi pe cea de acum, vă rog să nu cedați și să vă spuneți că: „Gata, am câștigat!”. În acest moment lupta încă se poartă și dacă aș avea cum, aș sta în fruntea mulțimii, strigând cu ea, împotriva clasei politice corupte din România. Până atunci fac apel la voi, cei care puteți fi acolo, întoarceți-vă în Piață! Nu degeaba se cheamă Victoriei! Hai să fie a noastră, nu a corupților… Hai să aducem schimbarea pe care vrem să o vedem! Hai să facem România iară a noastră!

Sau cum spunea Vlad Țepeș, în filmul regizat de Doru Năstase: „Nu țara e a voastră, boieri! Voi sunteți ai țării. Și eu, tot al țării sunt. Se spune Ladislau al Ungariei, nu Ungaria a lui Ladislau. Cazimir al Poloniei, nu Polonia a lui Cazimir. Dacă n-ar fi așa, țările ar pieri odată cu Domnii… Și cu boierii.”

Ar mai fi și altele, la fel de valabile și astăzi, dar închei aici, iar concluziile le trageți voi…