Anunțam la începutul lunii septembrie apariția unui nou studiu critic. De data aceasta este vorba de o analiză asupra volumului de proză scurtă Întâmplări despre niciodată de Teodora Gheorghe (Editura EIKON, 2018). Iată un scurt fragment:

Pe piața românească de carte se publică mult. Avem de-a face cu numeroși autori, dintre care puțini sunt scriitori, iar acest fenomen este cu atât mai puternic în literatura fantastică autohtonă: majoritatea autorilor se confruntă cu probleme la nivelul construcției firului narativ, a personajelor și a dialogurilor, cărora le lipsește adesea elementul de veridicitate. În plus, regăsim registre stilistice sărace, marcate și de utilizarea eronată a timpurilor verbale în narațiune, ceea ce face ca lectura să fie neplăcută, mai ales pentru un cititor cult.

Acesta nu este și cazul Teodorei Gheorghe, poetă și scriitoare, care, încă din primele pagini ale culegerii de proză scurtă Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate (Editura EIKON, 2018), ne conduce prin lumi construite cu minuțiozitate, având o scriitură lirică și descriind o lume cotidiană fisurată ce ne poartă din planul profan în cel sacru fără să ne dăm seama când anume s-a întâmplat această trecere: „Nu mai distingeam nimic clar, nimic care să-mi dovedească apartenența la acea banalitate de forme translucide și umanoide. Toată atenția mea se concentra într-un singur punct de fugă, la capătul tramvaiului, în chenarul unui tablou neînțeles. Am coborât după ce am realizat că nu mă mai mișc de câteva momente bune. (…) Așa că am pornit-o de una singură în direcția în care intuiam că voi găsi intrarea în Cosmos…” (p.35).